Vlad Volf: „Sunt un tip cameleonic, dar nu un ticălos”

Cu Vlad Volf, dialogul a fost relaxat și sensibil. Îi plac copiii, autenticitatea și spectatorii cu bun simț. Îmi spune că îl atrag tipologiile „ciudaților”, recunoscând el însuși că are un caracter dificil. Este o oarecare bizarerie în felul său de a fi, dar are șarm actoricesc. Pentru că a și regizat piese de teatru, discuția noastră s-a îndreptat și spre acea zonă pe care dorește să o potențeze pe viitor. Prin calmul său caracteristic mi-a demonstrat că nu trăiește cu niciun regret și că îl bucură chiar și faptul că îi pasă, uneori, prea mult.

***

„Povestea păsării fără cuib” în premieră la Iași

Uzina cu Teatru din Iași se pregătește de o premieră extraordinară – Povestea păsării fără cuib – în regia lui Iris Spiridon, cu interpretarea actriței Ada Lupu, autoarea textului dramatic. Amândouă pun semnătura și pe conceptul scenografic și universul sonor al spectacolului, care va avea loc vineri, 21 aprilie, ora 19:30.

Premieră pe țară: Măcelăria lui Iov la Naționalul ieșean

Teatrul Național Iași ne aduce o premieră pe țară pe scena sălii Teatru³, pe 25 și 26 februarie, de la ora 19:30. Piesa, în regia lui Radu Afrim și scrisă de dramaturgul și actorul italian Fausto Paravidino, este intitulată Măcelăria lui Iov și se anunță a fi un spectacol construit în jurul unei frumoase povești de dragoste. O piesă despre trădare, despre vulnerabilitatea relațiilor care par, în aparență, imuabile. O privire lucidă aruncată asupra capitalismului.

Pentru scenografa Irina Moscu, spectacolul este prilejul celei de a cincea întâlniri cu Radu Afrim, după colaborările pentru Detalii naive, total lipsite de profunzime din viaţa şi moartea unor spectatori (Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara), Suntrack (Teatrul Maria Filotti din Brăila), Între noi totul e bine (Teatrul Național București) şi Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe nisipul fierbinte (Teatrul Naţional Târgu-Mureş).

 

„Măcelăria lui Iov este un text care generează sugestii, pune întrebări și se referă la experiment în raport cu o dramaturgie scrisă într-o modalitate nouă pentru mine. Am studiat Cartea lui Iov  fără să știu cu adevărat pe ce drum m-ar putea duce fiindcă aici se neagă puțin ceea ce știam din Catehism. Raporturile cu sacralitatea, cu misterul, cu Dumnezeu – asta mă interesa cel mai mult. Răul vine de la oameni, e pedeapsă divină – fiecare poate alege o variantă în funcție de convingeri. Iov o va face după trei zile de tăcere și transformă experiența răului în poezie și filozofie.

Când am scris piesa eram preocupat și de criza economică și de mecanismele aproape obscure ale finanțelor, absurde uneori, atât de absurde că le-am văzut ca pe o antiteologie. Am fost impresionat de lecțiile lui Andrea Baranes. Am fost impresionat de metafora lui Marco Bersani care vede în piețele financiare zei păgâni în căutarea sacrificiilor umane. Dar mai ales m-a interesat relația dintre liberalism (ca religie a egoismului) și cultură, o relație în care solidaritatea socială și iubirea de aproape nu reprezintă o opțiune. E un demers pentru care a trebuit să mă întorc în trecut ca să pot reprezenta actualitatea.”  (Fausto Paravidino)

Din distribuție vor face parte actorii: Emil Coșeru, Tatiana Ionesi, Ionuț Cornilă, Ada Lupu, Andrei Varga, Horia Veriveș, Livia Iorga, Irena Boclincă, Brândușa Aciobăniței, Doru Maftei.

Video mapping-ul va fi asigurat de către Andrei Cozlac, în vreme ce lighting design-ul va purta semnătura lui Cristian Șimon. Asistentul de regie va fi Irina Crețu.

Spectacolul nu este recomandat persoanelor sub 16 ani.

Următoarele reprezentații sunt programate pe 7 și 12 martie, de la ora 19.00, la Teatru³. Bilete se pot găsi la Agenția Teatrală, relații suplimentare la tel. 0232 255 999.

Sursa: TNI

Sursa: TNI

Sursa: TNI

Sursa: TNI

 

Griskovet si teatrul eului

Cea de-a doua premiera pregatita de catre Teatrul National pentru stagiunea de toamna, desi paradoxal intitulata Iarna, va fi jucata in Sala Uzina cu Teatru pe 11 si 18 octombrie, de la ora 19:30. Regizat de catre László Béres, spectacolul va trata tema singuratatii, dar si a supravietuirii, ambele subtil marcate prin spontaneitatea replicilor si placuta senzatie de improvizatie transpusa in replicile anamnestice ale personajelor. Update: spectacolul se joaca din nou pe 3 si 29 noiembrie, 12 decembrie, 19 ianuarie, 21 martie, 15 iunie, de la aceeasi ora.

Captivi intr-o zona inzapazita, cele trei personaje isi deruleaza intreaga existenta scenica prin dezvaluiri personale, prin reflectii si introspectii spirituale. Contradictoriu anotimpului evocat, spectacolul nu traduce paralizia emotionala, ci indeosebi procesul meditativ, dublat de cel afectiv.

“Noul stil creat in teatru de Evgheni Griskovet a fost denumit stilul neosinceritatii. Prin el, teatrul a redescoperit tonul apropiat, adresarea directa, sinceritatea si omul de rind (aproape de eroii lui Gogol, Dostoievski sau Cehov)”. Asezat in randul marilor dramaturgi rusi, Griskovet isi personalizeaza discursul, urmand stilul numit de unii neonaivititate sau neosentimentalism, care ii stimuleaza pe cei implicati in spectacol sa adauge textului propriile experiente, povestiri sau observatii” (Sursa: Teatrul National).

Din distributie vor face parte actorii Cosmin Maxim, Andreea Boboc si Dumitru Nastrusnicu. Costumele poarta semnatura Rodicai Arghir.

Pretul unui bilet pentru acest spectacol este de 22 RON. Rezervari se pot face la numarul de telefon al Agentiei Teatrale, 0232.255.999, sau la sediul acesteia, in intervalul orar 10:00 – 17:00, de luni pana duminica.

Hamlet, pus in miscare la Teatrul National

Joi, 10 octombrie, si duminica, 13 octombrie, Teatrul National gazduieste in Sala Teatru la Cub, incepand cu ora 19:00, una dintre premierele pregatite pentru aceasta toamna. Hamletmachine este o piesa de teatru postmodernist scrisa de dramaturgul german Heiner Müller in 1977. Bazata pe originalul Hamlet de William Shakespeare, textul dramatic al acestei piese trebuie inteles in relatie cu notiuni post-moderne care trateaza atat problematica rolului pe care l-au avut intelectualii in timpul comunismului instaurat in Germania de Est, dar si metafizica ocaziilor pierdute, trasate in jurul unei istorii, la randul ei, alterate. Update: spectacolul se joaca din nou pe 3 si 8 noiembrie, de la aceeasi ora, pe 7 februarie de la ora 11:00, iar pe 23 februarie de la ora 19:00, pe 21 martie, de la ora 19:00.

Indiferent de mesajul reprezentatiei dramatice, regizorul Giorgos Zamboulakis il evidentiaza printr-un scenariu conventional, dar partial conectat prin secvente monologate, prin care protagonistii isi parasesc rolul, dar reflecteaza asupra conditiei actorului.

“Traind sfarsitul istoric al Epocii Sperantei, suntem martorii unei epoci a dezintegrarii. Subiectul esential al Modernitatii, Omul Ratiunii, al liberalismului economic, al consumismului extatic, aflat intr-o crestere constanta, moare. In Hamletmachine subiectul se prabuseste sub povara Istoriei si, abandonand individul autonom si suveran al lui Hamlet, e angrenat intr-o devenire perpetuu schizoida“ (Sursa: Teatrul National).

Din distributie vor face parte actorii Doru Aftanasiu, Diana Chirila, Ionut Cornila, Radu Homiceanu, Ada Lupu, Oana Sandu si Horia Verives. Scenografia este pregatita de Thanos Vovolis, iar compozitia muzicala este asigurata de Serban Ursachi. Intregul concept artistic poarta semnatura deviant GaZe.

Pretul unui bilet este de 32 RON. Spectacolul nu va depasi 60 de minute. Rezervari se pot face la numarul de telefon al Agentiei Teatrale, 0232.255.999, sau la sediul acesteia, in intervalul orar 10:00 – 17:00, de luni pana duminica. Pentru reprezentatia de duminica, biletele se pot achizitiona si cu 30 de minute inainte de spectacol.

Variatiuni ale dragostei

Variatiuni enigmatice, de Eric-Emmanuel Schmitt, este un text care pare sa nu aiba nevoie de o regie complicata, incarcata de amanunte tehnice. Cuvantul, replica sint suficiente pentru a construi scheletul unei lumi care apeleaza la imaginatie. Regizorul Liviu Manoliu a construit un spectacol care ar ramane la fel de vizual, chiar daca publicul l-ar „vedea” cu ochii inchisi.

Povestea dramatica se petrece in inchipuirea fiecaruia, a actorilor si a spectatorilor, deopotriva. Jocul rapid al dialogului de pe scena inmarmureste, dar tine mereu treaza atentia publicului. Un fals ziarist si un laureat al Premiului Nobel, locuitor pe o insula pustie, se intalnesc si discuta despre dragoste, despre literatura, despre umanitate, despre moarte.

Piesa aceasta, insa, prezinta doi barbati complet diferiti, care au doua viziuni complet diferite asupra iubirii. Scriitorul celebru si provincialul obisnuit nu au nimic in comun cu exceptia unei iubiri impartasite cu aceeasi femeie. O femeie care nu isi face niciodata aparitia pe scena, decit prin replicile celor doua personaje masculine. De fiecare data, insa, ea are o alta infatisare, caci fiecare dintre cei doi barbati au iubit-o diferit, au asezat-o intr-o ipostaza diferita. Laureatul Premiului Nobel renunta la ea tocmai pentru a si-o putea pastra in memorie, prin dedicarea de epistole si volume. Un barbat oarecare se casatoreste cu ea, ii dedica intreaga viata, iar dupa moartea acesteia, continua in numele ei corespondenta cu scriitorul, pentru a si-o mai pastra vie in memoria afectiva.

Emil Coseru ii confera personajului sau, Abel Snorko, un aer de agasanta superioritate, de exagerata infatuare. Un scriitor nesatul de propriul geniu care nu crede in modelul clasic al dragostei si care prefera sa iubeasca femeile exclusiv pentru trupurile lor („Dragostea nu este altceva decit o perversiune a sexualitatii”). Octavian Jighirgiu, pe de alta parte, interpreteaza rolul unui om obisnuit (Erik Larsen), aparent banal; un personaj gri, usor ezitant, dar mereu umil in fata marelui scriitor. Apare ca un personaj subestimat si autosubestimat inca de la inceput. Jocul ambilor actori este corect, prezinta chiar momente de teatru adevarat, caci cei doi isi construiesc personajele folosindu-se de puternice emotii care se rasfrang, mai apoi, si in rindul spectatorilor.

Variatiuni enigmatice este titlul unei compozitii muzicale pentru orchestra, scrisa de englezul Edward Elgar, al carei motiv principal cadenteaza actiunea piesei si a intregului spectacol. Compusa printr-o desavirsita tehnica a suspansului, cu dezvaluiri gradate, piesa creste intr-un ritm constant dinspre scena initiala inspre cea finala. Variatiunile lui Elgar insotesc replicile actorilor aproape mereu, sint singurele care mai pot materializa imaginea iubitei moarte: „Variatiuni enigmatice. Variatiuni ale unei melodii pe care nu o auzim. Uneori e ascunsa, ea se ghiceste. O melodie care se schiteaza si dispare. O melodie pe care sintem condamnati sa o visam. Enigmatica, imperceptibila. La fel de indepartata ca visele. Femeile. Femeile sint aceste melodii pe care le visam, dar nu le auzim. Pe cine iubim? Cind iubim? N-o sa stim niciodata. Niciodata”.

De remarcat este poezia din subtextul spectacolului, pe care regizorul o dirijeaza in asa fel incit sa nu para stridenta. In Variatiuni enigmatice realitatea este creata prin intermediul scrisorilor dintre scriitor si Helen Meternak, iubita amandurora. Aceste scrisori infatiseaza o felie de viata. Daca epistolele au mintit, atunci ne intrebam care este realitatea. Cea creata de constiinta scriitorului, involuntar, prin intermediul faptelor din scrisori sau cea pe care i-o prezinta acum falsul ziarist (in realitate, profesor de muzica)? (Abel Snorko: „Mi-am spus dintotdeauna ca viata asta nu-i decat o impostura. Am venit pe lume fara sa ne dam acordul, sintem dati afara din ea fara voia noastra. Noi nu iubim decit niste fantome. Ar trebui deja sa fim morti”). Se alege, in final, ca viata sa continue normal si ca informatia adevarata sa fie uitata (Abel Snorko: „Am sa-ti scriu! Am sa-ti scriu!”).

Scenografa Marfa Axenti a completat cu rafinament textul, creind lumea materiala in care traieste scriitorul: imaginea unei case mici, in port, intesata de carti si manuscrise. Din cind in cind se aud valurile involburate ale marii. Recuzita a fost bogata, dar – paradoxal – nu a incarcat inutil decorul. Totul a fost curat, simplu, reprezentativ.

Tot ceea ce a abundat a fost sensibilitatea textuala, caci piesa vorbeste despre dragoste si moarte, dar mai ales despre dragostea dincolo de moarte, despre imponderabilitatea adevarului si a lipsei acestuia. Cei doi barbati evoca imaginea unei femei pe care amindoi au iubit-o, fiecare, insa, in felul sau. Intilnirea dintre ei este dramatica tocmai pentru ca amindoi isi contesta iubirea cu inversunare, adaugind mai mult tragism povestii. O intilnire intre doi actori cu stiluri de joc si temperamente diferite se concretizeaza intr-un spectacol de o eleganta si impresionanta simplitate.

Sursa: TNI

Sursa: TNI

Sursa: TNI

Sursa: TNI

Regizorul-povestitor si spectacolul-basm: nasterea ca primordialitate

Iti este cu neputinta sa vizionezi un spectacol creat de Radu Afrim cu o impersonalitate rece, cu insensibilitate pragmatica. Tot ceea ce a creat acest regizor cu piesa Mai intii te nasti, cea care a incheiat triumfal a cincea editie a festivalului de teatru ContemporanIS de anul acesta, nu poate fi inscris in determininari apartinind realitatii imediate. Spectacolul afrimian nu mai este o simpla reprezentare scenica reusita, spectactorii nu se mai afla pur si simplu in fata unor actori care joaca dupa o regie admirabila. Aceste atribute nu fac decit sa imputineze adevarata consistenta a talentului regizoral. Iata ca nu mai vorbim, asadar, despre un spectacol, ci despre o lume.

O lume ale carei limite aproape ca nu exista. Auzim si traim, totodata, un basm. Cu metaforele sale, cu fantasticul sau alegoric, cu inceput, dar fara de sfirsit, caci povestea scriitoarei daneze Line Knutzon pare a continua oricind, in orice circumstante si pentru oricine. In amanunt, insa, se remarca o simplitate aproape monotona a textului, in cazul in care il separam complet de spectacol. Dar ar fi inutil sa facem lucrul acesta, pentru ca niciun text dramatic nu a fost creat cu precadere pentru a fi lecturat in liniste, asemenea unui roman, ci pentru a fi transpus artistic pe scena unui teatru si vizionat intr-o… altfel de liniste. Asadar, povestea daneza prinde un contur aparte cind regizorul-povestitor intervine.

Lumea acestui spectacol a fost in cel mai ingenuu sens captivanta, pentru ca a fost impovarata de simboluri care farmeca, incit nu merita o analiza tipica a tehnicalitatii stilului regizoral, o disectie cronicareasca. Ci mai degraba ar trebui privita ca atare: alegoric.

Ne intimpina o atmosfera lugubra, aproape macabra de la primul contact cu scena si cu actorii. Se aud incontinuu tunete si se vad fulgere (desigur, artificii regizorale extrem de bine incadrate). Daca tunetul simbolizeaza interventia neasteptata si brutala a divinitatii, el se deosebeste in aceasta privinta de fulger. Cel din urma este o descarcare ce reprezinta scinteia vietii si energia fertila. Pe un plan aproape universal, fulgerul e legat de ploaie (care se auzea mereu ropotind), iar impreuna ele formeza doua fete ale aceluiasi simbol bazat pe dualitatea apa-foc, in acceptia ei fertilizatoare, pozitiva sau negativa. Astfel, de la inceput ni se prezice un conflict de valori abstracte care ajung sa se fixeze in intregul spectacol.

Viata din Mai intii te nasti prinde contur intr-un bloc unde vecinii tocmai ajung sa se cunoasca. Cele trei apartamente nu au fost alese deloc intimplator: numarul trei este pretutindeni un numar fundamental, exprima o ordine intelectuala si spirituala, perfectiunea unitatii. Trei inseamna depasirea rivalitatii (intruchipata prin doi), fiind un mister al sintezei, al reunirii, al rezolvarii. De remarcat in acest sens este faptul ca locuintele nu sunt separate de pereti (desi acest lucru ar fi fost usor de realizat prin scenografie), ceea ce sustine ideea anterior exprimata. Vecinii ajung unii la altii batind la usi si, in cele din urma, trecindu-le pragul. Trecerea prin poarta/ usa este, cel mai adesea in sens simbolic, o trecere de la profan la sacru. Poarta se deschide spre un mister, dar ea are si o valoare dinamica, psihologica, caci nu marcheaza doar un prag, ci il si invita pe om sa il treaca. Poarta este, asadar, invitatia la o calatorie spre un alt tarim. Spun „tarim”, pentru ca vreau sa aduc inainte o interpretare menita, in mod general, basmelor. De altfel, cind Nymse doreste sa ajunga in apartamentul lui Victor, Lili o ghideaza, rostind urmatoarele cuvinte, ce capata sensul unei formule magice, dincolo de nuanta comica: „Dati coltul,/ Coboriti pe scara in jos,/ Urcati scara de serviciu,/ Evitati, va rog, ariciul!/ Din boscheti o buha apare,/ Nu o luati intre picioare!/ Bateti la usa de trei ori, apoi de patru ori brusc/ Si repetati asta!”.

Usile din spectacolul nostru evoca o idee de transcendenta, accesibila sau interzisa, dupa cum ele sint inchise sau deschise, trecute sau doar privite. Doar usa lui Victor este mereu inchisa, el fiind singurul care decide daca le permite vecinilor sa intre sau nu. Liliputan, vesnic plingindu-se de migrenele ascunse intr-un cap diform si enorm, Victor este poate personajul cel mai important dintre toate, prin simbolistica pe care o aduce. Poate fi stabilita o legatura intre imaginea piticului si cea a paznicului unei comori sau a unei taine. Piticul este, insa, conform traditiilor, un paznic mai degraba limbut care se exprima in enigme. Desi pare sa fi renuntat la dragoste, Victor ramine totusi legat de viata careia ii cunoaste toate secretele, de aceea serveste deseori drept calauza si sfetnic celorlalte personaje, atribuindu-i-se virtuti magice, ca spiridusilor sau demonilor. El nu este pur si simplu un personaj comic, ci expresia multiplicitatii intime a persoanei si a discordantelor sale ascunse.

In vreme ce ni se infatiseaza o scena, personajele din celelalte apartamente amutesc, incetinesc, impietresc. Ceasul, care apare deseori in piesa, si care pare a ascunde in el o comoara stiuta doar de surorile Lili si Pipi, este considerat a fi pivotul care permite miscarea fiintelor, opunindu-se in acelasi timp acestora. Timpul din Mai intii te nasti apare, asadar, ca o imagine mobila a vesniciei. Toate personajele traiesc in acest cadran universal, toate se nasc si toate se indreapta spre un sfirsit nedeterminat.

Scenele au parut scurte detalii decupate dintr-o pictura suprarealista sau dintr-o pelicula cinematografica. Este indrazneata aceasta coliziune intre doua arte. Desi eram, in mod sigur, la teatru, cu totii ne-am simtit timp de doua ore ca in fata unui ecran de cinema. Regizorul aduce in spectacolul sau si un truc magic (printr-o incantatie secreta, Victor isi readuce in memoria sa afectiva sora, care are acelasi defect fizic), incit ni se imprima pentru citeva clipe ideea rizibilitatii, a bufoneriei, se creaza o parodie a dramei, deloc inoportuna.

Ca un tablou a mai fost intreaga scenografie, asezata cu grija de Cristina Milea. Lumea lui Radu Afrim s-a dezvoltat cu si mai multa insufletire in decorul creat, devenit una cu acesta. Personajele se folosesc cu toata increderea de recuzita extrem de bogata, pusa la dispozitie.

Remarcam doua secvente in care apar masti. Mai intii, Pipi isi aseaza o masca, in ciuda interdictiei lui Victor, si lumina cade, auzindu-se tunete. Apoi, personajul-bufnita care nu rosteste nicio replica pe tot parcursul piesei si care isi face aparitia de doua ori, socheaza prin simpla prezenta. Mastile din ambele cazuri exteriorizeaza tendintele demonice, cind aspectul inferior, satanic este singur manifestat spre a putea fi alungat. Masca opereaza ca un fel de catharsis; ea nu ascunde, ci dimpotriva, dezvaluie tendintele inferioare ce trebuie izgonite. Masca devine, asadar, simbolul unei identificari. Oamenii ajung sa isi dea seama ca nu sint decit o o aparenta, o dorinta, o pofta de nestavilit, dar goala de substanta.

O truc cinematografic creat de regizorul Radu Afrim il reprezinta citirea cu glas a tare a scrisorii lasate in urma, scrisoare apartinind celui care a plecat. Plecarea lui Pipi „in cea mai lunga calatorie” a ei (si interpretarea ei într-o barca de hirtie, vislind) poate fi susceptibila de o interpretare analitica, plecind de la principiul explorarii inconstientului. Barca mortii conduce spre nastere, spre leaganul redescoperit („Eu sint nascuta toamna, nu e ciudat? La fel ca tine, sub un mar. Mama a stat acolo toata vara si a asteptat cu flori de mar in par si cind merele s-au copt, au venit contractiile si asa, grasune si nou-nascute stateam noi acolo, in iarba, si ne uitam in sus pe cer. Asta a fost atunci. Toti oamenii se nasc intr-un moment sau altul”). In acelasi sens ea evoca sinul sau matricea. Intiia barca este, poate, sicriul. Moartea nu mai este, astfel, ultima calatorie, ci cea dintii. Pentru citiva visatori, ea ar putea reprezenta de fapt chiar cea mai adevarata calatorie.

Bufnita, ca simbol aproape omniprezent in piesa, sugereaza tristetea, intunericul, singuratatea si melancolia, pasarii reprezentate fiindu-i cu neputinta sa infrunte lumina zilei. Ea mai este considerata vestitor al mortii (in special, cucuveaua, care se gaseste in aceeasi familie ca bufnita, Strigidae), prin urmare i se atribuie o forta malefica. In mitologia greaca, ea este interpreta lui Atropos, una dintre cele trei Parce care a taiat firul destinului. Iata ca se contureaza acum niste forte literare. Intrebari ca „De ce trenurile de marfa ma inconjoara doar pe mine?” (Victor) sau „De ce cad frunzele din copaci? De ce se parasesc oamenii?” (Pipi), precum si asertiunile „Exista foarte multa iubire in lume, dar prea putina dreptate.” (Victor) si „Ce nu cunoastem, nu regretam.” (Lili) intaresc temele solitudinii si incertitudinii.

Personajele-masti coboara pina intr-un fond al reflectiei si pina intr-un strat al melancoliei, deoarece, pe cit de mult au reusit sa smulga aplauze si risete explozive din public, pe atit nu ne aflam in fata comicului, ci in fata ipostazei comice a tragicului. Dincolo de tenta comica descoperim cu usurinta drama. De aici si pina la absurd nu mai este decit un pas. De altfel, intreaga piesa se construieste in jurul acestui reper. Tot spectacolul lasa impresia de cerc inchis, de traiectorie circulara in care se inscrie actiunea personajelor. Eforturile, gesturile, retorica lor sint lipsite de sens. Sint infatisate situatii aberante (Lili taie lemne in mijlocul apartamentului, Pipi intra pe geamul usii lui Victor in loc sa o deschida, Nymse poarta mereu o cutie postala ca rucsac), se contureaza o lume alienata, anormala, artificiala. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, ridicolul care le domina si reactia finala nu poate fi decit veselia inconstienta: petrec, beau, rid, in ciuda despartirilor (Axel o paraseste pe Nymse), certurilor, renuntarilor.

Mai intii te nasti este un amestec ciudat de valori contradictorii: candoare si obraznicie, melancolie si veselie, intelepciune si nebunie, dragoste si ura. Straniile aparitii, cu infatisari ce apartin mai degraba fantasticului, aduc fiecare cite un adevar tulburator despre sine sau despre viata. Ni se vorbeste despre iubire, despre memoria afectiva, despre speranta si putere de decizie. Toate acestea se aseaza ca intr-un frumos buchet in fata spectatorilor care nu au putut parasi Teatrul National decit purtind bine intiparita in minte si in suflet aceasta lectie despre primordialitatea vietii in fata mortii.

Sursa: George Plesu

Sursa: George Plesu

Sursa: George Plesu

Sursa: George Plesu

Sursa: George Plesu

Sursa: George Plesu

Sursa: George Plesu