Posted in Drama

Variatiuni ale dragostei

Variatiuni enigmatice, de Eric-Emmanuel Schmitt, este un text care pare sa nu aiba nevoie de o regie complicata, incarcata de amanunte tehnice. Cuvantul, replica sint suficiente pentru a construi scheletul unei lumi care apeleaza la imaginatie. Regizorul Liviu Manoliu a construit un spectacol care ar ramane la fel de vizual, chiar daca publicul l-ar „vedea” cu ochii inchisi.

Povestea dramatica se petrece in inchipuirea fiecaruia, a actorilor si a spectatorilor, deopotriva. Jocul rapid al dialogului de pe scena inmarmureste, dar tine mereu treaza atentia publicului. Un fals ziarist si un laureat al Premiului Nobel, locuitor pe o insula pustie, se intalnesc si discuta despre dragoste, despre literatura, despre umanitate, despre moarte.

Piesa aceasta, insa, prezinta doi barbati complet diferiti, care au doua viziuni complet diferite asupra iubirii. Scriitorul celebru si provincialul obisnuit nu au nimic in comun cu exceptia unei iubiri impartasite cu aceeasi femeie. O femeie care nu isi face niciodata aparitia pe scena, decit prin replicile celor doua personaje masculine. De fiecare data, insa, ea are o alta infatisare, caci fiecare dintre cei doi barbati au iubit-o diferit, au asezat-o intr-o ipostaza diferita. Laureatul Premiului Nobel renunta la ea tocmai pentru a si-o putea pastra in memorie, prin dedicarea de epistole si volume. Un barbat oarecare se casatoreste cu ea, ii dedica intreaga viata, iar dupa moartea acesteia, continua in numele ei corespondenta cu scriitorul, pentru a si-o mai pastra vie in memoria afectiva.

Emil Coseru ii confera personajului sau, Abel Snorko, un aer de agasanta superioritate, de exagerata infatuare. Un scriitor nesatul de propriul geniu care nu crede in modelul clasic al dragostei si care prefera sa iubeasca femeile exclusiv pentru trupurile lor (Dragostea nu este altceva decit o perversiune a sexualitatii). Octavian Jighirgiu, pe de alta parte, interpreteaza rolul unui om obisnuit (Erik Larsen), aparent banal; un personaj gri, usor ezitant, dar mereu umil in fata marelui scriitor. Apare ca un personaj subestimat si autosubestimat inca de la inceput. Jocul ambilor actori este corect, prezinta chiar momente de teatru adevarat, caci cei doi isi construiesc personajele folosindu-se de puternice emotii care se rasfrang, mai apoi, si in rindul spectatorilor.

Variatiuni enigmatice este titlul unei compozitii muzicale pentru orchestra, scrisa de englezul Edward Elgar, al carei motiv principal cadenteaza actiunea piesei si a intregului spectacol. Compusa printr-o desavirsita tehnica a suspansului, cu dezvaluiri gradate, piesa creste intr-un ritm constant dinspre scena initiala inspre cea finala. Variatiunile lui Elgar insotesc replicile actorilor aproape mereu, sint singurele care mai pot materializa imaginea iubitei moarte: Variatiuni enigmatice. Variatiuni ale unei melodii pe care nu o auzim. Uneori e ascunsa, ea se ghiceste. O melodie care se schiteaza si dispare. O melodie pe care sintem condamnati sa o visam. Enigmatica, imperceptibila. La fel de indepartata ca visele. Femeile. Femeile sint aceste melodii pe care le visam, dar nu le auzim. Pe cine iubim? Cind iubim? N-o sa stim niciodata. Niciodata”.

De remarcat este poezia din subtextul spectacolului, pe care regizorul o dirijeaza in asa fel incit sa nu para stridenta. In Variatiuni enigmatice realitatea este creata prin intermediul scrisorilor dintre scriitor si Helen Meternak, iubita amandurora. Aceste scrisori infatiseaza o felie de viata. Daca epistolele au mintit, atunci ne intrebam care este realitatea. Cea creata de constiinta scriitorului, involuntar, prin intermediul faptelor din scrisori sau cea pe care i-o prezinta acum falsul ziarist (in realitate, profesor de muzica)? (Abel Snorko: „Mi-am spus dintotdeauna ca viata asta nu-i decat o impostura. Am venit pe lume fara sa ne dam acordul, sintem dati afara din ea fara voia noastra. Noi nu iubim decit niste fantome. Ar trebui deja sa fim morti). Se alege, in final, ca viata sa continue normal si ca informatia adevarata sa fie uitata (Abel Snorko: „Am sa-ti scriu! Am sa-ti scriu!”).

Scenografa Marfa Axenti a completat cu rafinament textul, creind lumea materiala in care traieste scriitorul: imaginea unei case mici, in port, intesata de carti si manuscrise. Din cind in cind se aud valurile involburate ale marii. Recuzita a fost bogata, dar – paradoxal – nu a incarcat inutil decorul. Totul a fost curat, simplu, reprezentativ.

Tot ceea ce a abundat a fost sensibilitatea textuala, caci piesa vorbeste despre dragoste si moarte, dar mai ales despre dragostea dincolo de moarte, despre imponderabilitatea adevarului si a lipsei acestuia. Cei doi barbati evoca imaginea unei femei pe care amindoi au iubit-o, fiecare, insa, in felul sau. Intilnirea dintre ei este dramatica tocmai pentru ca amindoi isi contesta iubirea cu inversunare, adaugind mai mult tragism povestii. O intilnire intre doi actori cu stiluri de joc si temperamente diferite se concretizeaza intr-un spectacol de o eleganta si impresionanta simplitate.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s