Posted in Teatrul absurdului, Tragicomicul

Regizorul-povestitor si spectacolul-basm: nasterea ca primordialitate

Iti este cu neputinta sa vizionezi un spectacol creat de Radu Afrim cu o impersonalitate rece, cu insensibilitate pragmatica. Tot ceea ce a creat acest regizor cu piesa Mai intii te nasti, cea care a incheiat triumfal a cincea editie a festivalului de teatru ContemporanIS de anul acesta, nu poate fi inscris in determininari apartinind realitatii imediate. Spectacolul afrimian nu mai este o simpla reprezentare scenica reusita, spectactorii nu se mai afla pur si simplu in fata unor actori care joaca dupa o regie admirabila. Aceste atribute nu fac decit sa imputineze adevarata consistenta a talentului regizoral. Iata ca nu mai vorbim, asadar, despre un spectacol, ci despre o lume.

O lume ale carei limite aproape ca nu exista. Auzim si traim, totodata, un basm. Cu metaforele sale, cu fantasticul sau alegoric, cu inceput, dar fara de sfirsit, caci povestea scriitoarei daneze Line Knutzon pare a continua oricind, in orice circumstante si pentru oricine. In amanunt, insa, se remarca o simplitate aproape monotona a textului, in cazul in care il separam complet de spectacol. Dar ar fi inutil sa facem lucrul acesta, pentru ca niciun text dramatic nu a fost creat cu precadere pentru a fi lecturat in liniste, asemenea unui roman, ci pentru a fi transpus artistic pe scena unui teatru si vizionat intr-o… altfel de liniste. Asadar, povestea daneza prinde un contur aparte cind regizorul-povestitor intervine.

Lumea acestui spectacol a fost in cel mai ingenuu sens captivanta, pentru ca a fost impovarata de simboluri care farmeca, incit nu merita o analiza tipica a tehnicalitatii stilului regizoral, o disectie cronicareasca. Ci mai degraba ar trebui privita ca atare: alegoric.

Ne intimpina o atmosfera lugubra, aproape macabra de la primul contact cu scena si cu actorii. Se aud incontinuu tunete si se vad fulgere (desigur, artificii regizorale extrem de bine incadrate). Daca tunetul simbolizeaza interventia neasteptata si brutala a divinitatii, el se deosebeste in aceasta privinta de fulger. Cel din urma este o descarcare ce reprezinta scinteia vietii si energia fertila. Pe un plan aproape universal, fulgerul e legat de ploaie (care se auzea mereu ropotind), iar impreuna ele formeza doua fete ale aceluiasi simbol bazat pe dualitatea apa-foc, in acceptia ei fertilizatoare, pozitiva sau negativa. Astfel, de la inceput ni se prezice un conflict de valori abstracte care ajung sa se fixeze in intregul spectacol.

Viata din Mai intii te nasti prinde contur intr-un bloc unde vecinii tocmai ajung sa se cunoasca. Cele trei apartamente nu au fost alese deloc intimplator: numarul trei este pretutindeni un numar fundamental, exprima o ordine intelectuala si spirituala, perfectiunea unitatii. Trei inseamna depasirea rivalitatii (intruchipata prin doi), fiind un mister al sintezei, al reunirii, al rezolvarii. De remarcat in acest sens este faptul ca locuintele nu sunt separate de pereti (desi acest lucru ar fi fost usor de realizat prin scenografie), ceea ce sustine ideea anterior exprimata. Vecinii ajung unii la altii batind la usi si, in cele din urma, trecindu-le pragul. Trecerea prin poarta/ usa este, cel mai adesea in sens simbolic, o trecere de la profan la sacru. Poarta se deschide spre un mister, dar ea are si o valoare dinamica, psihologica, caci nu marcheaza doar un prag, ci il si invita pe om sa il treaca. Poarta este, asadar, invitatia la o calatorie spre un alt tarim. Spun „tarim”, pentru ca vreau sa aduc inainte o interpretare menita, in mod general, basmelor. De altfel, cind Nymse doreste sa ajunga in apartamentul lui Victor, Lili o ghideaza, rostind urmatoarele cuvinte, ce capata sensul unei formule magice, dincolo de nuanta comica: „Dati coltul,/ Coboriti pe scara in jos,/ Urcati scara de serviciu,/ Evitati, va rog, ariciul!/ Din boscheti o buha apare,/ Nu o luati intre picioare!/ Bateti la usa de trei ori, apoi de patru ori brusc/ Si repetati asta!”.

Usile din spectacolul nostru evoca o idee de transcendenta, accesibila sau interzisa, dupa cum ele sint inchise sau deschise, trecute sau doar privite. Doar usa lui Victor este mereu inchisa, el fiind singurul care decide daca le permite vecinilor sa intre sau nu. Liliputan, vesnic plingindu-se de migrenele ascunse intr-un cap diform si enorm, Victor este poate personajul cel mai important dintre toate, prin simbolistica pe care o aduce. Poate fi stabilita o legatura intre imaginea piticului si cea a paznicului unei comori sau a unei taine. Piticul este, insa, conform traditiilor, un paznic mai degraba limbut care se exprima in enigme. Desi pare sa fi renuntat la dragoste, Victor ramine totusi legat de viata careia ii cunoaste toate secretele, de aceea serveste deseori drept calauza si sfetnic celorlalte personaje, atribuindu-i-se virtuti magice, ca spiridusilor sau demonilor. El nu este pur si simplu un personaj comic, ci expresia multiplicitatii intime a persoanei si a discordantelor sale ascunse.

In vreme ce ni se infatiseaza o scena, personajele din celelalte apartamente amutesc, incetinesc, impietresc. Ceasul, care apare deseori in piesa, si care pare a ascunde in el o comoara stiuta doar de surorile Lili si Pipi, este considerat a fi pivotul care permite miscarea fiintelor, opunindu-se in acelasi timp acestora. Timpul din Mai intii te nasti apare, asadar, ca o imagine mobila a vesniciei. Toate personajele traiesc in acest cadran universal, toate se nasc si toate se indreapta spre un sfirsit nedeterminat.

Scenele au parut scurte detalii decupate dintr-o pictura suprarealista sau dintr-o pelicula cinematografica. Este indrazneata aceasta coliziune intre doua arte. Desi eram, in mod sigur, la teatru, cu totii ne-am simtit timp de doua ore ca in fata unui ecran de cinema. Regizorul aduce in spectacolul sau si un truc magic (printr-o incantatie secreta, Victor isi readuce in memoria sa afectiva sora, care are acelasi defect fizic), incit ni se imprima pentru citeva clipe ideea rizibilitatii, a bufoneriei, se creaza o parodie a dramei, deloc inoportuna.

Ca un tablou a mai fost intreaga scenografie, asezata cu grija de Cristina Milea. Lumea lui Radu Afrim s-a dezvoltat cu si mai multa insufletire in decorul creat, devenit una cu acesta. Personajele se folosesc cu toata increderea de recuzita extrem de bogata, pusa la dispozitie.

Remarcam doua secvente in care apar masti. Mai intii, Pipi isi aseaza o masca, in ciuda interdictiei lui Victor, si lumina cade, auzindu-se tunete. Apoi, personajul-bufnita care nu rosteste nicio replica pe tot parcursul piesei si care isi face aparitia de doua ori, socheaza prin simpla prezenta. Mastile din ambele cazuri exteriorizeaza tendintele demonice, cind aspectul inferior, satanic este singur manifestat spre a putea fi alungat. Masca opereaza ca un fel de catharsis; ea nu ascunde, ci dimpotriva, dezvaluie tendintele inferioare ce trebuie izgonite. Masca devine, asadar, simbolul unei identificari. Oamenii ajung sa isi dea seama ca nu sint decit o o aparenta, o dorinta, o pofta de nestavilit, dar goala de substanta.

O truc cinematografic creat de regizorul Radu Afrim il reprezinta citirea cu glas a tare a scrisorii lasate in urma, scrisoare apartinind celui care a plecat. Plecarea lui Pipi „in cea mai lunga calatorie” a ei (si interpretarea ei într-o barca de hirtie, vislind) poate fi susceptibila de o interpretare analitica, plecind de la principiul explorarii inconstientului. Barca mortii conduce spre nastere, spre leaganul redescoperit („Eu sint nascuta toamna, nu e ciudat? La fel ca tine, sub un mar. Mama a stat acolo toata vara si a asteptat cu flori de mar in par si cind merele s-au copt, au venit contractiile si asa, grasune si nou-nascute stateam noi acolo, in iarba, si ne uitam in sus pe cer. Asta a fost atunci. Toti oamenii se nasc intr-un moment sau altul”). In acelasi sens ea evoca sinul sau matricea. Intiia barca este, poate, sicriul. Moartea nu mai este, astfel, ultima calatorie, ci cea dintii. Pentru citiva visatori, ea ar putea reprezenta de fapt chiar cea mai adevarata calatorie.

Bufnita, ca simbol aproape omniprezent in piesa, sugereaza tristetea, intunericul, singuratatea si melancolia, pasarii reprezentate fiindu-i cu neputinta sa infrunte lumina zilei. Ea mai este considerata vestitor al mortii (in special, cucuveaua, care se gaseste in aceeasi familie ca bufnita, Strigidae), prin urmare i se atribuie o forta malefica. In mitologia greaca, ea este interpreta lui Atropos, una dintre cele trei Parce care a taiat firul destinului. Iata ca se contureaza acum niste forte literare. Intrebari ca „De ce trenurile de marfa ma inconjoara doar pe mine?” (Victor) sau „De ce cad frunzele din copaci? De ce se parasesc oamenii?” (Pipi), precum si asertiunile „Exista foarte multa iubire in lume, dar prea putina dreptate.” (Victor) si „Ce nu cunoastem, nu regretam.” (Lili) intaresc temele solitudinii si incertitudinii.

Personajele-masti coboara pina intr-un fond al reflectiei si pina intr-un strat al melancoliei, deoarece, pe cit de mult au reusit sa smulga aplauze si risete explozive din public, pe atit nu ne aflam in fata comicului, ci in fata ipostazei comice a tragicului. Dincolo de tenta comica descoperim cu usurinta drama. De aici si pina la absurd nu mai este decit un pas. De altfel, intreaga piesa se construieste in jurul acestui reper. Tot spectacolul lasa impresia de cerc inchis, de traiectorie circulara in care se inscrie actiunea personajelor. Eforturile, gesturile, retorica lor sint lipsite de sens. Sint infatisate situatii aberante (Lili taie lemne in mijlocul apartamentului, Pipi intra pe geamul usii lui Victor in loc sa o deschida, Nymse poarta mereu o cutie postala ca rucsac), se contureaza o lume alienata, anormala, artificiala. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, ridicolul care le domina si reactia finala nu poate fi decit veselia inconstienta: petrec, beau, rid, in ciuda despartirilor (Axel o paraseste pe Nymse), certurilor, renuntarilor.

Mai intii te nasti este un amestec ciudat de valori contradictorii: candoare si obraznicie, melancolie si veselie, intelepciune si nebunie, dragoste si ura. Straniile aparitii, cu infatisari ce apartin mai degraba fantasticului, aduc fiecare cite un adevar tulburator despre sine sau despre viata. Ni se vorbeste despre iubire, despre memoria afectiva, despre speranta si putere de decizie. Toate acestea se aseaza ca intr-un frumos buchet in fata spectatorilor care nu au putut parasi Teatrul National decit purtind bine intiparita in minte si in suflet aceasta lectie despre primordialitatea vietii in fata mortii.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s