Posted in Interviu

Adi Iclenzan: „M-a interesat ca acest spectacol să fie greu pentru toată lumea”

Aflată sub lupă, ultima premieră a Teatrului Dramatic din Galați – Metoda – a fost așezată între mine și Adi Iclenzan, regizorul care caută verosimilitatea în arta pe care o crează. Despre scenografia asigurată de Bogdan Spătaru și intențiile regizorale ale acestui spectacol s-a discutat în mai puțin de 20 de minute, într-un dialog sincer și… viu.

***

Dramateca: Pentru început, ce și unde ai studiat, Adi?

Adrian Iclenzan: Studii de licență și studii de master la Regie-Teatru, la Târgu-Mureș.

Dramateca: Recent, am văzut că ai mai lucrat cu scenograful Bogdan Spătaru la Trei lăbuțe triste. În afară de aceste două spectacole, ați mai lucrat vreodată împreună?

A.I.: Da, cu Bogdan am făcut multe spectacole împreună. Metoda este al șaselea sau al șaptelea proiect. El a terminat Scenografie la București. Ne-am cunoscut la Brașov, când lucram la spectacole diferite. S-a legat o prietenie, noi nu suntem regizor-scenograf, pentru că toate deciziile le luăm împreună. Suntem o echipă și cam tot ce facem, și de-o parte și de alta, este rezultatul colaborării noastre.

Dramateca: Este prima oară când regizezi în Galați. Cum ai lucrat cu actorii de aici?

A.I.: (Hotărât.) Foarte bine! Este o trupă tânără foarte deschisă, foarte dornică. Sunt inteligenți, talentați, muncitori. Este o trupă foarte faină și cu o energie foarte bună.

IMG_5536
Credit foto: Oana Artem

Am vrut ca actorii să caute sincer răspunsurile la provocările pe care le lansam înspre ei.

Dramateca: O parte dintre ei mi-au spus că rolurile sunt diferite de personalitățile lor. A fost o provocare de ambele părți, așadar.

A.I.: Nu știu cum e asta cu personalitățile. Cred că provocarea a fost altundeva, și anume momentul în care au ajuns să înțeleagă lumea pe care am vrut s-o construit. Și felul în care trebuie să joace spectacolul ăsta. După ce au înțeles asta, nu a mai fost atât de dificil.

Dramateca: Ce ai urmărit la casting, mai exact, pentru această distribuție?

A.I.: Căutam să fie foarte deschiși și să lucreze sincer. Să caute sincer răspunsurile la provocările pe care le lansam înspre ei.

Dramateca: Spectacolul este foarte diferit de ce s-a mai montat la Galați. Publicul l-ar putea numi oarecum straniu. Îți place să creezi o artă neobișnuită?

A.I.: Eu nu îmi propun să pun în dificultate publicul. Eu caut ce simt că este adevărat și relevant pentru poveste și pentru oamenii implicați. Dacă asta este provocator sau dificil pentru public, eu nu le pot controla reacțiile. Eu pot controla doar dacă ceea ce e pe scenă este adevărat. Cum intră fiecare în contact cu ce se întâmplă pe scenă, asta nu e ceva la care mă gândesc foarte mult.

IMG_5533
Credit foto: Oana Artem

Cred că e important să pui și fizicul la treabă, pentru că dincolo de emoția și gândul real al actorului, eu mă uit și la niște oameni adevărați pe scenă.

Dramateca: Lipsește mișcarea scenică, actorii stau mult în picioare. S-au plâns la repetiții de oboseală?

A.I.: Eh, s-au plâns, da, s-au plâns! (Râde.) Dar au înțeles că efortul lor de a sta în picioare și de a se lupta cu oboseala este același lucru cu care se luptă și personajele. Au înțeles că nu putem să mințim. Nu putem să ne facem că e dificilă proba. Trebuie să găsim ceva adevărat care să fie dificil, real pentru ei, nu doar la nivel mental, ci și la nivel fizic. Chiar dacă le-a fost foarte greu, și-au asumat și au luptat. Nu am avut atâtea probleme câte am crezut că o să am.

Dramateca: Crezi că au perceput această dificultate mai degrabă prin efortul fizic, decât prin efortul mental?

A.I.: Cred că e important să pui și fizicul la treabă, pentru că dincolo de emoția și gândul real al actorului, eu mă uit și la niște oameni adevărați pe scenă. Nu văd un film. Toate schimbările trebuie să fie reale, iar pe scenă – de cele mai multe ori – schimbările fizice sunt cel mai greu de realizat. În cazul ăsta, când oamenii stau în picioare, poți să le simți și tu oboseala. Iar ăsta este un demers extrem de generos din partea actorilor.

Dramateca: Vorbești foarte mult despre ideea de real, de verosimil pe scenă. Spectacol, însă, prezintă foarte multă disimulare. Este un joc în joc în joc. Unde este realul și unde este minciuna?

A.I.: Lucrând la spectacol, am reușit să îmi clarific și eu că este o diferență majoră între adevăr și sinceritate. Ceea ce spui și ceea ce faci poate fi adevărat, dar poate să nu fie sincer. Intenția ta de a intra în contact cu adevărul este alta decât cea pe care ar presupune-o adevărul ăla. Și atunci minciuna și adevărul, sinceritatea și nesinceritatea se îmbină într-un mod foarte ciudat. Ceea ce m-a interesat pe mine este să fie greu pentru toată lumea, să nu existe siguranță, tocmai pentru că linia dintre adevăr și minciună este extrem de fină.

IMG_5540
Credit foto: Oana Artem

Un spectacol durează atât cât e nevoie. Fiecare scenă își cere propriul ei timp ca să aibă viață.

Dramateca: În lipsa mișcării scenice, există, însă, toate cele trei tipuri de comunicare: verbală, nonverbală, paraverbală. Consideri că a existat un echilibru corect între cele trei?

A.I.: Nu mi-am pus problema să echilibrez comunicarea. Spune-mi tu dacă au fost echilibrate! Eu nu m-am gândit la asta (Râde).

Dramateca: Pe cât de bine este scris textul, dialogul – care, ulterior, se dovedește a fi o sumă de monologuri – tinde să se extindă destul de mult. Te-ai gândit la posibilitatea scurtării textului?

A.I.: Deloc. Un spectacol durează atât cât e nevoie. Fiecare scenă își cere propriul ei timp ca să aibă viață. Atâta timp cât eu simt că ăla este timpul necesar, pentru a se ajunge la adevărurile fiecărei scene, nu pot spune că este un spectacol lung sau scurt. Contează de cât are nevoie scena să trăiască.

Dramateca: Scenografia este, și ea, inedită. Actorii joacă la înălțime, practic, într-un paralelipiped. Decorul cuprinde mesajul textului, cu siguranță. Ați fi dorit ca acest paralelipiped, singura zona luminată de pe scenă, să apară ca un ecran?

A.I.: Dacă ai avut senzația asta, da. Cu Bogdan, noi ne propunem să construim ceea ce credem noi că este adevărat, dar nu negăm toate semnificațiile și senzațiile care se pot crea pe lângă. Știm că se nasc foarte multe lucruri pe care noi nu le-am intenționat. Ele există, pur și simplu, din contactul publicului cu altceva.

Dramateca: Observăm această goliciune a scenei (n.a.: partea tehnică, industrială). Se poate vedea efectiv tot, într-o semi-obscuritate. Transmite asta un fel de adevăr despre lumea corporatistă, un substrat al mecanizării gândirii și al dezumanizării, în contrast cu zona luminoasă, perfectă, minimalistă?

A.I.: Dacă l-a asta te-ai gândit, înseamnă că asta transmite (Râdem). Toate lucrurile sunt intenționate. Eu cu Bogdan lucrăm la nivelul senzației, nu la nivelul unui mesaj sau a unei semnificații. Ne interesează ce senzații putem construi pentru oamenii din sală. Când putem să le dăm nesiguranță sau siguranță, când le dăm senzație de thriller sau când îi putem liniști, când îi obosim și cum lucrăm cu oboseala lor. Oboseala lor este bună, chiar plictiseala este bună în sală!

Dramateca: Ai simțit plictis în sală?

A.I.: Da, l-am simțit. Dar spectacolul este încă în lucru. Abia la a șasea reprezentație poți spune despre un spectacol că e gata, pentru că apare contactul cu publicul mai mult. Pentru mine, premiera nu este sfârșitul drumului. Momentan, nu pot să știu cu precizie dacă este bine sau dacă este rău. Spectacolul mai are până se naște complet.

IMG_5553
Credit foto: Oana Artem

În funcție de ce cere spectacolul, găsim tot felul de soluții. Cu Lică a fost una dintre ele.

Dramateca: Dreptunghiurile alb-negru au o logică matematică?

A.I.: Da și nu. Au o logică mai degrabă plastică, decât matematică.

Dramateca: Cum funcționează mecanismele ușițelor și sertarelor din pereți?

A.I.: Cu motoare de ștergătoare de parbriz. Apasă cineva pe un buton și ele se deschid la comandă.

Dramateca: Cât timp s-a lucrat la decor?

A.I.: Nu a fost foarte mult timp. Teatrul din Galați și-a propus foarte multe producții într-un timp foarte scurt și asta a fost o provocare pentru noi. S-a lucrat intens. Am fost pe muchie, din păcate în ultima secundă am reușit să punem totul pe picioare.

Dramateca: De unde ai fost inspirat să îl introduci pe Lică Dănilă, nu ca actor al distribuției, ci ca element scenic, mai degrabă?

A.I.: Renoir spunea că întotdeauna există o poveste, dar odată ce ai schițat suficient din ea, ea își poate purta singură de grijă. De fapt, treaba unui regizor este să construiască tot universul din jurul acelei povești. Preocuparea asta, a mea și a lui Bogdan, există la fiecare spectacol: să construim lumea, atmosfera, senzația. În funcție de ce cere spectacolul, găsim tot felul de soluții. Cu Lică a fost una dintre ele.

Dramateca: Mi s-a părut că momentul în care personajul lui Vlad – Enrique, în acel moment – mărturisește că este psiholog a coborât foarte mult tensiunea atât de pregnantă în spectacol. A fost intenționată sau crezi că s-ar mai fi putut lucra la asta?

A.I.: Aspectul de thriller există din text. Pe mine nu m-a interesat thriller-ul, în sine. Eu nu trebuie să am treabă cu tensiunea misterului, ci cu ce e adevărat pe scenă. Scena aceea m-a interesat din alt punct de vedere, ca o trambulină pentru scena următoare.

IMG_5525
Credit foto: Oana Artem

Un spectacol în care nu se crează raporturi emoționale între actori este un spectacol mort.

Dramateca: Ce sfaturi importante crezi că ai dat actorilor?

A.I.: Din natura mea sunt plin de sfaturi. Probabil este și defect profesional. Nu trebuie să mă asculte lumea toată ziua, dar cred că mai dau uneori din gura cam degeaba.

Dramateca: Ai introdus la un moment dat aluzia familiei tradiționale, care circulă de câteva luni la noi. Aceasta nu era în text, nu?

A.I.: Nu, replica aceea era altfel, dar pentru noi, în România, nu ar fi însemnat nimic. Echivalentul cel mai apropiat era ăsta. A trebuit să modificăm, pentru că altfel nu avea sens pentru noi.

Dramateca: Au mai existat și alte elemente introduse în plus la text sau înlocuite? Readaptarea umorului, poate?

A.I.: Da, au mai fost mici modificări. Eu nu prea modific textul, nici nu tai din el. Cred că am tăiat în total șase replici și am modificat vreo două. Nu-mi place să lucrez în felul ăsta.

Dramateca: Avem, până la urmă, de-a face cu un experiment psihologic și social bolnav?

A.I.: Oricât de absurd ar fi, de fapt e ultima șansă de sănătate. Eu n-am răspuns. Nici prin spectacol, nici prin mine. Problematica lipsei sincerității și a standardizării, a formalismului lumii în care trăim este tratată în spectacol, dincolo de poveste sau de elementele crude, comice.

Dramateca: Ce înseamnă un spectacol mort pentru tine?

A.I.: Un spectacol în care nu se crează raporturi emoționale între actori.

Dramateca: Imaginează-ți că ai o mașină a timpului care poate merge înapoi doar 2 zile. Ce simți că ar trebuie schimbat, în ansamblu, la acest spectacol, pe ultima sută de metri?

A.I.: Eu nu caut să fac un spectacol perfect. Eu caut să fac un spectacol viu. Viu presupune imperfecțiune. Mie îmi place greșeala, atâta timp cât e viu ceea ce se întâmplă. Eu nu sunt sigur că avem un spectacol viu, pentru că el trebuie să se mai întâlnească de câteva ori cu publicul. Nu aș schimba nimic, pentru că el din propriile imperfecțiuni se naște, nu dintr-o construcție ermetic închisă. Ăla este un spectacol mort.

IMG_5548
Credit foto: Oana Artem
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s