Posted in Comedia, Drama

Trei bilete departe de Belgrad, vă rog!

„Fericirea noastră nu e aici”. Viața e în altă parte, mereu în altă parte.

Ce se  întâmplă când ești de partea greșită a baricadei? Ce faci când cei mai apropiați ție sunt cei care te rănesc cel mai rău? Și cum te descurci când vii din paria socială a Europei? În spectacolul lui Erwin Șimșensohn, Trilogia belgrădeană, o aclamată comedie neagră a dramaturgei Biljana Srbljanović, întâlnim un grup de sârbi tineri care sunt răspândiți pe întreg teritoriul globului, dar care – fără să își dea seama – sunt încă legați de trecutul violent și fisurat de război al țării din care provin. În căutarea unei vieți mai bune, ei toți decid să își părăsească mediul natal și familiile de-acolo, fugând în Cehia, Australia și SUA. Ce nu înțeleg aceste naive și complexe personaje este faptul că iarba nu e întotdeauna mai verde de cealaltă parte a gardului și că un trecut zbuciumat te urmărește oriunde.

Suntem călduros întâmpinați de o voce care ne spune: „Bine ați venit la bord!” și care ne urează călătorie plăcută în ceea ce urmează a fi o lecție moralizatoare. Scenografa Adriana Dinulescu împânzește spațiul scenic cu foarte multe sfori lungi care atârnă din tavan, personajele stau pe jos cu multe colivii în față și rostesc pe rând cuvinte puternice și reprezentative pentru soarta fiecăruia dintre ele, însă cuvântul cel mai des rostit este „acasă”. În accepțiune clasică, simbolistica sforii este aceea de ghid, suport, metodă. Această rectitudine în spectacolul lui Șimșensohn marchează calea pe care trebuie să o ia personajele când se străduiesc să ajungă la desăvârșirea visată. Mulțimea de sfori, care urcă și coboară între scenele jucate, marchează, însă, o încurcare a planului, ceea ce anulează traseul rectiliniu al experienței.

Scrisă în 1996, piesa este bântuită de dizolvarea Iugoslaviei și exilul a sute de mii de sârbi care au emigrat din țară (în special din capitală) și s-au îndreptat către diverse puncte ale lumii pentru a scăpa de realitatea deprimantă a țării de la momentul respectiv. Deși politica a format o parte din circumstanțele în care se găsesc personajele, Șimșensohn le stratifică destinele cu suficiente felii de dramă pentru a face Trilogia belgrădeană captivantă și în absența contextului istoric.

Montată în trei scene aparent distincte, dar subtil interrelaționate, piesa are loc în același cadru temporal. Se sărbătorește Anul Nou în trei apartamente din Praga, Sydney și Los Angeles. Personajele contemplează trecutul și privesc spre viitor, ceea ce face tocmai potrivită această așezare temporală. Fiecare dintre cele trei povești este diferită, iar pe măsură ce se ceartă, se mint unul pe altul și încep să fiarbă de furie, devine aparent că firul conector dintre toate personajele este o tânără femeie pe nume Ana Simović (Flavia Călin/ Elena Ghinea), care își face o apariție trecătoare în minutele finale ale piesei, când toți îi strigă din spatele scenei: „La mulți ani, Ana, oriunde te-ai afla!”. Scenele sunt întretăiate de monogoluri despre emigrare, cauzele și efectele ei, timp în care decorul suferă ușoare schimbări pentru următoarea scenă.

Regizoral, s-a subliniat foarte bine umorul negru, distribuția folosindu-se de diverse variațiuni ale glumelor, de multe ori marcând excelent disperarea furioasă și neliniștită. Erwin Șimșensohn pare să înțeleagă foarte bine mecanismele psihologice ale acestor persoane înstrăinate și stresul care le aduce pe fiecare dintre ele la punctul de fierbere. Distribuția sa este admirabilă prin modul în care ne face să râdem cu putere, ca mai apoi să ne împietrească de frică.

trilogia-1
Sursa: Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați

În Praga, doi frați împart un apartament mizer. Intimidant, Kiča Jović (Cristian Gheorghe) încearcă să aibă grijă de fratele său mai mic, deși pe alocuri îl și hărțuiește. Are obsesia vedetismului, crezând că poate fermeca prin numerele sale de dans, de altfel rizibile. În acest episod, Adrian Ștefan este cel care potențează sensibilitatea lui Miča Jović, care e pe punctul de a cădea într-un abis emoțional. Jocul celor doi este dinamic prin diferențele dintre personaje și alternează, schimbându-se spre final rolurile. Ambii conving, au un tandem perfect, niciunul nu este pus în umbră de către celălalt. Sunt chinuiți de neputințe. Primul, de neputința de a avea mai mult și de a fi mai mult, al doilea, de dorul de casă și de iubirea pentru o fată a cărei prezență, deși rămasă departe, este mai puternică decât orice. Doi străini în propriile lor vieți, două fantome ce și-au pierdut substanța și se zbat să-și păstreze măcar învelișul acela căruia i se spune „corp”. Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg și Praga visată, în care fac striptease ca să supraviețuiască, cu gândul la Belgradul care-i bântuie, nu este nici pe departe tărâmul făgăduinței.

În Sydney, Australia, Oana Preda Gheorghe, Florin Toma, Vlad Matei Ajder și Elena Anghel conturează cu talent patru individualități care trec una pe lângă cealaltă, fiecare procupată de propriile angoase, fiecare nedispusă cu adevărat să înțeleagă, fiecare însingurată. Oana Preda Gheorghe, deși plusează uneori în mod gratuit, este deopotrivă amuzantă și antipatică în rolul mamei care suferă de severă depresie post-natală. Când anunță că a adormit copilul, nu ești foarte sigur dacă i-a cântat un cântec sau dacă l-a sufocat cu o pernă. Ce i se poate reproșa actriței este uneori lipsa de control a inflexiunilor vocale și a pauzelor. Este zeloasă și poate pierde sonoritatea corectă a replicilor. Kača, interpretată de Elena Anghel, este iritantă până la absurd. Actoricește, îi este conturat bine snobismul clasei sociale în situația în care este forțată să socializeze cu oameni pe care nici nu i-ar fi salutat în cartierul natal. Această scenă abundă de momente stresante pentru toate personajele (căsnicii șubrezite, politețuri false) și se finalizează cu revelația unui secret controversat, din partea lui Dule (Vlad Matei Ajder), un alcoolic care lucrează într-un magazin de „antichități”, ce sună mai degrabă a magazin de vechituri. Ajder are improvizații excelente și un umor de neegalat.

În ultima secvență, doi tineri – Mara și Jovan (Oana Mogoș și Ciprian Brașoveanu) – se întâlnesc la o petrecere în Los Angeles. Dialogul se încheagă timid, la suprafață, apoi îndrăznește, apoi îndrăznește mai mult, iar iluzia fericirii e un pas mai aproape. Fragilitatea personajelor și delicatețea ambilor actori sunt o combinație prin care instantaneul de viață de emigrant în LA se desenează simplu, în noaptea cu artificii și muzică din țara natală, o noapte a suferinței și a înțelegerii. Aici nu există drum înapoi. O neașteptată și violentă schimbare de situație care reflectă furia naționalistă, aduce un deznodământ tulburător, deși scena însăși are și unele forțări regizorale care ar fi putut fi evitate.

Am găsit această ultimă scenă, din păcate, cea mai puțin antrenantă. Dacă personajele din prima și din a doua scenă (Praga și Sydney) au tensiuni dinamice în relațiile dintre ei, cei doi prieteni de la petrecerea din Los Angeles s-au simțit, chiar și pentru un scurt moment, stagnanți. Chiar și jocul actorilor a fost oarecum de nepătruns, poate pentru că exista deja o conștiință morală a unor modele întâlnite în scenele anterioare. Ce a dat cu adevărat forță episodului sunt intrările și ulterior jocul actorului Vlad Volf, în rolul lui Dača. Imprevizibil, nechibzuit și extrem de impulsiv, personajul acesta este ajutat de figura viguroasă, prezența amenințătoare și vocea puternică a actorului, care te îngheață efectiv când rostește replicile. Prin Dača se atinge apogeul mizeriei şi al agresivităţii. Deși născut american, tânărul este pătruns într-un mod întunecat de cultura Serbiei mai mult decât oricare dintre ceilalți sârbi, fiind capabil de crimă şi viol. Ce i se poate sugera actorului este o mai multă atenție când mânuiește arma, pentru că – deși este un obiect de mare forță în episodul acesta – tinde să nu îi dea importanța cuvenită.

trilogia-7
Sursa: Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați

Piesa este un cumul de studii pe personaj. Aceste trei povești în care dialogurile rămân, de fapt, monologuri, în care singurătatea fiecăruia nu face decât să se intersecteze cu singurătatea celuilalt pe un teren ce le rămâne străin tuturor, într-un spațiu din care nu fac parte, compun o perspectivă crudă asupra fascinației pe care o exercită și azi – sau cu atât mai mult azi! – emigrarea.

Prin interpretarea actorilor, se remarcă faptul că singurul care suferă transformări reale este Miča, care iubeşte şi încă mai visează la o viaţă fericită. Actorii nu se joacă de-a „psihologizarea stanislavskiană”, ci încearcă să sugereze tocmai disperarea neconştientizată sau ascunsă. Nu fiecare om ştie că trăieşte o dramă existenţială, că s-a ratat şi, mai ales, nu toţi acceptă. Cu frică, cu resemnare, cu neputinţă au încetat lupta. Niciunul nu-şi urmează visul, actorul nu joacă, pianista nu cântă, ci încearcă doar să supravieţuiască. Se supravieţuieşte zilnic, cu superficialitate şi ironie, fără să se trăiască cu adevărat.

trilogia-3
Sursa: Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați

Nu am fost pe deplin mulțumită de folosirea personajului atât de ambiguu, Ana, ca principală linie conectoare a personajelor, deși acest lucru a fost făcut într-un mod fantomatic foarte frumos. Această figură este folosită și ca reprezentare a conexiunilor cu țara natală, dar aș fi preferat o imagistică mai puternică sau un simț mai specific al locurilor pe care le-au părăsit, ce a însemnat pentru ei și cum noile locuri în care se află sunt diferite. Există aluzii care momesc cu privire la viața dinainte: frecventele referințe ale Kačei despre diferențele de clasă socială sau momentul în care Miloš în spune Sanjei că în Belgrad ar fi spălat scutecele de mână, nu ar fi avut Pampers. Mi-aș fi dorit mai multe astfel de referințe.

Ana a rămas în Belgrad, a devenit o prezentatoare TV de succes și s-a măritat cu un bărbat bogat, cu care urmează să aibă și un copil. Trăiește viața pe care, într-un fel, toți ceilalți au vrut-o pentru ei înșiși sau au sperat că o vor obține emigrând. Trilogia belgrădeană se cufundă în dezamăgiri despre pierderea căminului, a trecutului și chiar a timpului. Interesant este cum, într-o noapte concentrată pe numărătoare inversă, există un refren constant al ceasurilor stricate sau pierdute. Niciunui personaj nu-i mai funcționează ceasul, ceea ce denotă ruperea tuturor de realitatea imediată, rătăcirea și înfrângerea pe care puțini o acceptă.

Tonalitatea emoționantă a piesei este constituită din cele mai tulburătoare sentimente: cel al alienării, așteptările nesatisfăcute, dezamăgirile și ironia amară a faptului că cea care a rămas acasă este cea care a reușit, în cele din urmă.

trilogia-8
Sursa: Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați

Figuri care ajung în țări unde nu cunosc limba, nu au bani și unde diplomele academice sau succesiunea etnică sunt privite derizoriu. Este vorba despre niște oameni care sunt supărați pe un război cu care nu sunt de acord – nu din pricina atrocităților sale, ci mai ales pentru că le subminează viețile. Este un text inflamat, hotărât, deznădăjduit și care clocotește de tristețea unui potențial neîmplinit. Poate nu toți ar putea privi acest spectacol cu deschidere, dar el nu este făcut să îți creeze o ușurință, ci să te facă să gândești.

Spectacolul incomod al lui Erwin Șimșensohn, jucat atât de aproape de spectatori, dezvăluind cu atâta răbdare și rigoare identități și destine, este un spectacol despre oameni în situații de criză, cărora busola nu le mai arată nordul. Dilema este una universală: cum să îți construiești o viață morală din alegeri conflictuale și imperfecte. Cu alte cuvinte: stai și luptă. Pleacă în căutarea unei vieți „normale” (și probabil trăiește mizerabil) sau rămâi și capitulează în fața fatalismului balcanic.

După spectacol, te trec niște stări. Capacitatea de a atrage publicul în lumea  repetabilității, a lui „aș vrea să mai revăd schimbul acela tăios de replici, monologul acela plin de subînțelesuri”. Trecerile de la figurația care nu trezește interes la o violență verbală și comportamentală pe care le reușeste Vlad Volf prin personajul său vulcanic. Generozitatea cu care și-au privit, și-au înțeles personajele și și-au asumat fiecare gest Cristian Gheorghe și Adrian Ștefan emoționează și pun pe gânduri, până și pe cei mai snobi și greu de câștigat dintre spectatori. Toate acestea dau acea stare de „tocmai am văzut un spectacol de teatru și nu mai am chef de nimic altceva, trebuie să îl diger”.

trilogia-5
Sursa: Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați

Update: Fotografiile pot surprinde o distribuție diferită.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s