Posted in Interviu

Radu Horghidan: „Teatrul independent nu trebuie privit ca pe o formă, ci ca pe o atitudine”

Printre momente de pură comedie în discuția noastră, carismaticul Radu Horghidan mi-a povestit cu seriozitate și de unde a pornit interesul său aproape atavic pentru teatrul social și cum se transpune acesta în manifestarea independentă. Am făcut un schimb de idei despre ce este greu și ușor în teatru, despre convențiile dramatice pe care ni le impune viața zilnic. Dar a avut grijă să îmi mărturisească și un vis secret al său, mai greu realizabil, dar nu foarte departe de profesia sa actuală.

***

Dramateca: Într-un interviu pe Youtube, acordat canalului RomaniaShow.com, ai spus că te ocupi cu teatrul, că ești om de teatru. Ești actor, regizor – este ceva din teatru ce nu ai acoperit încă?

Radu Horghidan: Scenografia, probabil. Deși la spectacolul de licență, m-am ocupat și de scenografie. Era vorba despre Dreaming Romania pe care ulterior l-am mutat la Iași, la Teatrul Fix. În general, îmi place să descopăr toate lucrurile legate de teatru, tot ce ține de acest domeniu: dramaturgie, regie, actorie.

Dramateca: În afară de piesele pe care le-ai scris deja – Doggystyle, Privacy Settings, Little Birds ș.a. – urmează și altele?

R.H.: Nu mai am nimic scris momentan.

IMG_4518
Credit foto: Oana Artem

Ne compunem și ne descompunem în funcție de context. Ne asumăm roluri și renunțăm la ele.

Dramateca: Se vede că ești un tip foarte ambițios și că îți place ce faci. Dacă ai putea să îți canalizezi această ambiție spre o altă profesie, ce ai alege și de ce?

R.H.: Mă gândeam la un moment dat cum ar fi să fiu agent secret (Râdem puternic). Mi-ar plăcea. Am descoperit asta de curând, pentru că mi se pare viața lor foarte palpitantă. M-ar ajuta cu ce am făcut la teatru, la nivel psihologic, pentru a juca sub acoperire diverse roluri (Râdem puternic).

Dramateca: Deci îți place să trăiești periculos!

R.H.: Da, cred că mi-ar plăcea, da.

 Dramateca: Consideri că un actor trebuie să se simtă talentat sau nu?

R.H.: Depinde de ce gen de actori vorbim. Unii ar trebui să se simtă și talentați, alții poate n-ar trebui să se mai simtă atât de talentați (Râdem). Talentul e ceva relativ, desigur.

Dramateca: Tu cum te simți?

R.H.: Fără modestie, nu știu până unde mă duce talentul, dar mă simt talentat.

Dramateca: Ce îți place cel mai mult: să fii pe scenă sau în fața ei? Actor sau regizor?

R.H.: Niciuna nu-mi place! (Râde.) Ambele au momentele lor sublime, frumoase sau terifiante. Când pui problema de a fi pe scenă, e un gând înfiorător. În momentul când se instalează gândul că sunt pe scenă, atunci se instalează și panica. Să fiu în afara scenei? Pot să spun doar că niciodată n-am avut mai mari emoții decât înainte de premiera unui spectacol regizat de mine, pentru că atunci e momentul când pierzi efectiv controlul. Dacă în timpul repetițiilor ai puterea absolută, poți să schimbi oricând, poți să zici „Stop!”, „Pauză!”, dai indicații, rezolvi, repari, în momentul când a început spectacolul în premieră, nu mai poți să mai faci nimic. Și e un moment foarte delicat.

Dramateca: Suntem înconjurați de foarte multe convenții zilnic. Poate teatrul să se suprapună vieții noastre obișnuite, convenționale? Putem să trăim obișnuit, dar totuși să jucăm teatru, în același timp?

R.H.: Oricum într-o formă sau alta jucăm teatru, nu în sensul că ne prefacem. Și tu, și eu acum jucăm teatru. Până la urmă, dacă stai să te gândești, societatea așa este construită, pe funcții dramatice și pe roluri. Orice poate fi un rol. Dar ne jucăm rolurile foarte natural, iar fiecare dintre aceste roluri are niște reguli nescrise pe care ni le asumăm. Ca relațiile dintre oameni să poată funcționa, trebuie să ne stabilim convenții între noi, nu? Pe asta este bazată societatea. Dacă ne stabilim convenții, atunci avem funcții și roluri pe care trebuie să le jucăm, precum și protocoale de comportament pe care trebuie să le urmăm. Dacă te duci la medic, știi că trebuie să te comporți într-un fel. Medicul știe că trebuie să se comporte într-un fel cu tine. Ne compunem și ne descompunem în funcție de context. Ne asumăm roluri și renunțăm la ele.

IMG_4507
Credit foto: Oana Artem

Când generația asta, pe care o văd eu reprezentând o nouă paradigmă teatrală, va intra în teatru și va fi majoritară în sistemul teatral românesc, abia atunci vom putea dezvolta lucrurile.

Dramateca: Ai afirmat că tu și alți actori de vârsta ta sunteți o generație de tranziție în ceea ce privește teatrul independent, pentru că mișcarea artistică independentă încă nu s-a cristalizat suficient la noi. Crezi că rolul vostru, ca generație de tranziție, este acela de a schimba mentalități în teatru?

R.H.: Da. Oricum noi venim cu o mentalitate ușor schimbată față de cea a precedesorilor noștri din generația ‘90-‘00 sau ‘00-‘10 și avem de învățat din contextul în care s-au aflat ei. Ce simt eu este că apar noi conștiințe teatrale în oamenii de teatru, preluate după modele europene, internaționale. Aceste noi conștiințe se nasc și în raport cu contextul național sau local. Sistem teatral, cultură, economie, politică, la astea mă refer. De ce zic că încă suntem o generație de tranziție? Pentru că abia când generația asta, pe care o văd eu reprezentând o nouă paradigmă teatrală, va intra în teatru și va fi majoritară în sistemul teatral românesc, abia atunci vom putea dezvolta lucrurile.

Dramateca: Ești foarte inclinat spre zona independentă a teatrului și acest lucru se cunoaște nu doar prin înființarea Social Act Theatre la Galați în 2013, ci și prin organizarea a diverse festivaluri de teatru independent în acest oraș. Consideri că această manifestare a teatrului iese în câștig față de teatrul instituționalizat, de stat?

R.H.: În ultima perioadă am avut un soi de revelație. Teatrul independent sau cel de stat sunt formulări. Teatrul independent, de exemplu, este o formulare teoretică cu rol de a separa activitatea unei asociații de cea a unei instituții, chiar dacă ambele au același obiect de activitate, de fapt. Așa s-au născut aceste denumiri. Eu cred că teatrul independent nu trebuie privit ca pe o formă, ci ca pe o atitudine. Nici nu contează dacă câștigi sau nu, contează că ai libertatea să iei atitudine. Într-un teatru instituționalizat nu ai tipul ăsta de libertate, pentru că ai un program foarte clar, ca actor urmezi programul teatrului, pentru că managerul este cel care are o viziune pe care și-o implementează.

Dramateca: Ce ne facem dacă din ce în ce mai mulți artiști încep să aibă o atitudine liberă, cu propriile lor viziuni despre ce înseamnă teatrul și cum ar trebui el făcut?

R.H.: Teatrul independent trebuie să fie acolo să le asigure lor cumva platforma în care își pot pune în aplicare viziunea, până la urmă, și își pot manifesta revolta sau atitudinea liberă, experimentele etc. Pentru asta există zona independentă. Cu toate acestea, sunt multe exemple de artiști din zona independentă care nu au atitudinea potrivită și asta se reflectă în munca lor, în calitatea produsului artistic. Este, în continuare, foarte periculos să pui în aceeași propoziție teatrul independent versus teatrul de stat, pentru că în teatrul de stat se fac niște producții extraordinare, cu atitudine independentă foarte frumoasă.

IMG_4497
Credit foto: Oana Artem

Mă revoltă foarte tare oamenii care vor să-și mascheze neputințele, călcându-i pe ceilalți și subminându-le personalitatea.

Dramateca: Ești foarte atașat de mesajul artistic social. De unde a pornit acest interes aproape atavic pentru zona socială?

R.H.: A pornit dintr-o căutare a sensului teatrului în societate, dincolo de zona de entertainment. Totul a fost un răspuns descoperit la întrebarea „Ce rol are teatrul în contextul contemporan?”, mai ales atunci când nu poți să îl faci la scară mare. Teatrul poate fi un liant social, un catalizator social foarte puternic. A devenit o zonă demnă de explorat, care mie mi-a trezit interesul foarte mult. Însă trebuie să se creeze un context mai bogat, pentru ca această zonă să înflorească într-o formă care să nu fie extrem de sterilă sau tragică, pentru că în general spectacolele de teatru social sunt toate dark, așa. Părem opresați, obligatoriu, și nu cred că e chiar așa.

Dramateca: De ce Festivalul Butterfly Effect găzduiește aproape numai piese de teatru social?

R.H.: Există în cadrul acestui festival și teatru educațional, teatru documentar, dar în principiu, da, se duce pe zona socială. Pentru că mi se pare important să vorbim despre identitate. Dramaturgia românească e la pământ, spectacolele de dramaturgie românească în teatrele de stat sunt puține și majoritatea sunt Caragiale. Până la urmă, cine suntem noi în prezentul ăsta istoric? E foarte important să ne cunoaștem. Și am descoperit că sunt niște oameni în țară și niște echipe de artiști care caută asta. Sapă istorii din trecutul recent al României – care încă nu s-au canonizat, nu au intrat în manuale și nu sunt cunoscute de publicul larg –, caută probleme, clase sociale problematice, opresate sau ignorate, caută moduri de expresie noi și încearcă să se adreseze unui alt tip de public, diferit de cel burghez care vine la teatru doar ca la un eveniment social. I se propune, așadar, spectatorului un alt tip de relaționare cu spectacolul, în care ne apropiem puțin mai mult, vorbim despre noi și despre problemele noastre, despre adevăruri cu care ne întâlnim zilnic. E o întâlnire un pic mai intimă și asta mi se pare valoros.

Dramateca: Crezi că prin Social Act ați reușit să modelați percepțiile publicului?

R.H.: Noi am fost primiți foarte bine, lumea nu a fost reticentă deloc. Ce am descoperit este că există apetit pentru lucruri noi în Galați. Poate sunt idealist sau naiv, dar mie mi se pare că publicul nu este chiar atât de închis. Am descoperit, de exemplu, un segment de public – atât la prima ediție a festivalului, cât și la a doua – cu vârste cuprinse între 20 și 40 de ani, care era foarte avid de lucruri noi. Oameni care au studiat în alt oraș, au văzut niște lucruri, s-au întors, ceea ce mă face să cred că avem un segment de public în dezvoltare care caută spectacole de alt gen. Dar acum, hai să fim serioși! La câte evenimente se întâmplă în Galați… (Zâmbește sugestiv.)

Dramateca: Ce te enervează la culme?

R.H.: Mă enerva într-o perioadă impostura. Mă enervează foarte tare când oamenii vor să-și mascheze neputințele, călcându-i pe ceilalți și subminându-le personalitatea. Asta mă revoltă cel mai tare. Și mă mai enervează… Dar nu pot să spun, nu? (Râde.)

Dramateca: Spune.

R.H.: Mă mai enervează ce s-a întâmplat cu teatrul din ‘90 încoace, dar asta este altă discuție. Am dezvoltat-o în lucrarea mea de doctorat, o să ți-o dau s-o citești (Râdem).

IMG_4514
Credit foto: Oana Artem

Cele mai grele sunt rolurile în care trebuie să îți asumi lucrurile la un nivel psihologic complex, în care incluzi și corpul și mintea și emoțiile. Iar peste asta, să mai adaugi și o cheie estetică.

Dramateca: Ești un tip foarte ocupat. Predai, organizezi festivaluri, joci, regizezi, ai tot felul de colaborări, proiectele teatrale nu te ocolesc aproape niciodată. Cu ce îți ocupi timpul liber, dacă mai există?

R.H.: Cu jocuri pe calculator. Mi-am luat un calculator de gaming și mă joc. Vreau să devin cândva jucător profesionist, este unul dintre visele mele. Și agent secret, dar cred că jucător profesionist este mai apropiat de realitate (Râde).

Dramateca: Care a fost întâiul tău rol serios?

 R.H.: A fost în facultate. Am făcut Miroiu din Steaua fără nume. Povestea interesantă este că eu cumva am dat la Teatru datorită acestei piese. Am fost odată la Dramatic, eram printr-a 11-a și așa m-a emoționat povestea asta! Aveam și niște probleme sentimentale atunci și mi-am zis: „Doamne, ce frumos! Mi-ar plăcea și mie să joc în piesa asta!”. Întâmplarea a făcut ca în anul al II-lea să ne alegem niște scene pentru o temă, a fost o experiență foarte frumoasă. Am jucat alături de Florin Toma, care îmi era asistent atunci. El mi-a fost profesor în facultate, ceea ce era o mare bucurie și onoare pentru noi, studenții, să jucăm cu profesorii noștri. A fost un spectacol care mi-a dat energie pentru mult timp să continui.

 Dramateca: Ți s-a întâmplat vreodată să ieși greu dintr-un rol?

R.H.: Cel mai greu a fost prima oară când am avut un exercițiu de declanșare a emoției pe care nu poți s-o controlezi. Mi-a fost foarte greu în ziua aia, țin minte că din 10 în 10 minute îmi dădeau lacrimile, mă opream și tot așa. Era o scenă de reîntâlnire după zece ani dintre un tip și o tipă care s-au iubit foarte mult. E foarte dureroasă scena pentru amândoi, de aceea țin minte că m-a afectat foarte mult repetiția aceea cu colega mea, Adina Tășchină. Apoi am învățat să gestionez lucrurile astea mult mai ușor.

 Dramateca: Dar să intri în vreun rol, ți-a fost vreodată greu?

R.H.: Da, da! Dacă cauți un adevăr psihologic complex, profund uman, atunci este și greu, dar și ușor. Dacă pur și simplu ne referim la o compoziție exterioară în care ne prefacem că suntem X sau Y, atunci e mai ușor și ține de virtuozitate. Cele mai grele sunt rolurile în care trebuie să îți asumi lucrurile la un nivel psihologic complex, în care incluzi și corpul și mintea și emoțiile. Iar peste asta, să mai adaugi și o cheie estetică.

Dramateca: Sunt și ofertante rolurile acestea?

R.H.: Da, pentru că înveți lucruri despre tine, te descoperi în alt mod.

Dramateca: Konstantin Sergheevici Stanislavski are un citat care spune: „Greul trebuie să devină obișnuit. Obișnuitul – ușor. Iar ușorul – frumos”. Cum te raportezi la aserțiunea acestui mare teoretician rus? Cum sunt lucrurile grele în teatru?

R.H.: Greu poate fi o muncă pe termen lung, adică să joci încontinuu roluri, stagiune după stagiune. Greu poate fi un singur rol, de exemplu Hamlet. Sau greu poate să fie momentul când nu funcționează nimic la repetiții și ai senzația că ești cel mai netalentat om de pe planetă. Cred că la ce se referă Stanislavski este perioada de repetiții în care consumul psihic și emoțional este foarte intens.

Dramateca: Dar cum sunt ele ușoare și frumoase?

R.H.: Aici pot vorbi de momentul de inspirație și de intuiție când intri cumva în lumea psihologică a personajului. Partea mai puțin plăcută este că după ce trece momentul respectiv, poți uita complet ce ai făcut pe scenă.

Dramateca: De ce uiți?

R.H.: Uiți pentru că aduci omenescul pe scenă. Vorbim de un omenesc organic, pe care îl menționează și Ion Cojar în Poetica artei actorului. Când aduci omenescul organic pe scenă este foarte greu să îi prinzi regulile. Tu cum știi să fii om? Asta aș putea să te întreb. Reacțiile emoționale, fizice la anumiți stimuli exteriori sunt mecanisme pe care le avem implementate la nivel subconștient, organic. Ele apar natural, nu le controlăm, nu ni le propunem. Dacă reușești să faci să apară aceleași procese organice pe scenă, atunci e foarte greu de spus cum ai făcut. E ca și cum ai încerca să-ți răspunzi la întrebarea „Cum e să fii om?”.

IMG_4534
Credit foto: Oana Artem
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s