Posted in Comedia

Binele și răul visează laolaltă

Hermia și Lysander sunt îndrăgostiți. Dar în Atena, această dragoste este interzisă. Visele lor romantice devin curând coșmaruri. Sub amenințarea ori a exilului ori a execuției, cei doi încearcă să evadeze în singurul loc care pare a fi sigur – pădurea. Puțin știu ei că tocmai acolo vor trăi cele mai bizare încercări.

Eugen Gyemant, tânărul regizor care a pus în scenă Visul unei nopți de vară la Teatrul Dramatic din Galați, o premieră atât pentru teatru, cât și pentru portul danubian, a vizualizat un spectacol încântător, amuzant, dar și puțin ștrengăresc, în care s-au strecurat și fragmente comice de actualitate, mișcare regizorală foarte îndrăzneață pentru textul dramaturgiei shakespeariene.

Ar fi nedrept să atragem atenția asupra unor anumiți actori din acest spectacol, pentru că niciun actor nu strălucește mai mult decât celălalt, distribuția fiind uniform și excelent aleasă. Chiar și rolurile cu volum mic de text sunt foarte puternice, actorii uzând de gestica sau mimica specifică rolului, forțându-te să-i îndrăgești pe loc. Deseori, întreaga distribuție pare că se topește într-un singur fascicul. Cu toate acestea, regizorul alege să facă minore schimbări în cele două seri ale premierei, iar acest lucru se simte cu ușurință. Deși fiecare actor și-a dus rolul/ rolurile excelent până la sfârșit, un anumit set al distribuției este mai reușit decât celălalt.

Interpretarea lui Puck de către Vlad Volf este mai convingătoare, mai bine țintită pe rol, decât cea a Oanei Mogoș care conferă o cu totul altă nuanță personajului. Vlad Volf este machiavelic, înspăimântător, amenințător. Își portretizează personajul ca un maniac care simte un soi de plăcere la necazul altora. Fiind cel mai puțin moral personaj din regatul zânelor, Puck ni se arată îmbrăcat complet în negru (Vlad are ochii accentuați cu negru, iar Oana poartă ruj negru). În cea de-a doua interpretare – a Oanei Mogoș -, Puck apare mai degrabă zeflemitor și cu mai puțină energie negativă (sau cu mai puțină energie, în general). Ambii actori își însoțesc personajul cu un obiect: Vlad poartă cu el un bici (în urma lui, pare asemănător unei cozi de demon), pe care – actoricește – îl utilizează rațional, prezența însăși a biciului stârnind teama. Oana are, însă, o bomboană pe băț de care se preocupă prea mult, ceea ce îi scade des din forța personajului (deși poartă după sine și o curea). Este excelentă alegerea micului efect pirotehnic în interpretarea lui Volf, care pare să recurgă la magie pe scenă.

visul-unei-nopti-de-vara-8
Sursa: Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați

Bianca și Sabina Veșteman, scenografele spectacolului, au ales un decor minimalist, turcoaz, care atrage atenția prin simplitatea sa. Arhitecturii grecești, marcată prin coloane, i s-au eliminat inteligent elementele decorative (nu există volute, caneluri), deși se păstrează zveltețea construcției. Printre cele patru coloane, tipice intrărilor din templele ateniene, se strecoară un postament uriaș în formă de potcoavă. Deși simbol al norocului, potcoava își pierde această interpretare, fiind asemănată cu un cerc întrerupt. Personajele evoluează pe o traiectorie fantastică, fiind urmărite în mod paradoxal (și comic) de nenoroc și de hazard. Pânzele din interiorul cercului (reprezentând mărăcinișul pădurii) sunt ițele urzite care încurcă firescul acțiunii. Orice personaj care trece prin ele este atins de vraja pădurii. Desăvârșirea cercului s-a spart.

O altă observație demnă de luat în seamă în ceea ce privește scenografia o reprezintă luminile. Brutale fulgerări de lumină se întretaie din neoanele instalate pe scenă, iar muzica cu ușoare influențe electronice aduce o viziune foarte puternică în comedia shakespeariană. Mișcarea scenică, deloc de ignorat, este complexă: scena este mereu proporționată de poziția cuiva, această imagine fiind cel  mai bine vizibilă în cazul Meșterilor care ocupă spațiul postamentului în întregime, dar și în simetria poziților din cadrul nunții lui Theseus cu Hippolyta. Personajele aleargă, alunecă, se împiedică, decorul este utilizat în întregime. Foarte original, până și cutia scenei este utilizată, actorii ieșind și intrând printr-o trapă.

Un laitmotiv interesant, care se repetă pe parcursul piesei, este incapacitatea lui Oberon (actorul Lucian Pînzaru) de a rosti cuvântul „iubire”. „Rege peste umbre”, Oberon are forță: Lucian Pînzaru măsoară scena autoritar, are voce pătrunzătoare și își trăiește rolul încântător. Dualitatea bine-rău pare să fie focusul central al direcției regizorale, care a explorat aceste reprezentări mai ales prin costume. Statutul moral al personajelor este portretizat monocromatic: cei care sunt, la bază, „buni” poartă togi ateniene albe, iar cei socotiți „răi” sunt, desigur, îmbrăcați în negru. Ceea ce este provocator pentru această abordare este felul cum se accentuează „zona de gri” în personajele presupuse a fi alb-negre; acest concept este mai degrabă explorat în cadrul regatului zânelor.

Există o subtilă pală de agresivitate sexuală iminentă care plutește în piesă. Îndrăgostiții se urmăresc unul pe altul pe scena goală. Hermia (actrița Flavia Călin) se trezește dintr-un coșmar în care este atacată de un șarpe, iar Helena aduce o intensitate vie rolului când îl imploră pe Demetrius s-o lasă să-i fie „cățea credincioasă”.

Deși în unele scene ritmul este lent și jocul actorilor pare atrofiat, producția reușește să se coaguleze, creând un suav echilibru între comedie și tragedie. Fiecare dintre aceste fațete își asumă o obligație una față de cealaltă. Înfricoșătoarea distopie prin care trec aproape toate personajele se proporționează rapid cu ludicul final, de exemplu. Visul absurd se destramă când realitatea începe să urmeze un arc logic al acțiunii.

Comicul personajului colectiv, Meșterii, este de neegalat. Prezențe hilare, construite pe absurd, cei șase se remarcă prin tot soiul de artificii teatrale care stârnesc râsul de fiecare dată. Am putea considera că acest personaj ne îndepărtează oarecum de fantezismul shakespearian și ne aduce într-o existență atât de familiară. Toți au un aspect caricatural: Ionuț Moldoveanu poartă ochelari de soare și se autointitulează: „Coolea Fundulea. Coolea cu doi de o, da?”, stau cocoșați, uită sau repetă replici, își frământă mâinile sau se scarpină în cap, lui Răzvan Clopoțel îi lipsește o șosetă. Privirile sunt tâmpe, reacțiile sunt întârziate, stângăciile sunt atât de simpatice. Ionuț Moldoveanu își înfățișează cu mult zel personajul, are o energie debordantă și felurită, stârnește printre cele mai multe rânduri de aplauze. Pasiunea fără fund a lui Fundulea îl face pe actor să pară că ar putea obține orice rol i s-ar oferi și că ar putea transforma orice impuls într-un act teatral.

Deși puși într-o oarecare ierarhie, în toți Meșterii bate aceeași inimă și patosul comun este dezvăluit cel mai ușor în piesa pe care trebuie să o interpreteze. Actorii nu au o sarcină ușoară: au o dublă audiență, una fictivă – atenienii – și una reală. Este vina lui Shakespeare: teatrul în teatru trebuie (și este!) foarte bine integrat prin ridicolul situațiilor, prin recaptivarea atenției publicului, prin sinuciderea finală grotescă. Se remarcă aici și un puternic comic fizic – personajele se împing, se lovesc, leșină, cad, se imită țâșnirea sângelui din vene. Comicul verbal nu lipsește nici el: „O, lună, dulce-i raza ta de soare!”, „Am răposat.”, „Se vede-un glas…”, „S-aud obrazul dulce-al ei!”, „Nu sunt Leu, sunt Săgetător…” etc.

Tehnica teatrului în teatru nu este utilizată numai la final, ci și prin introspecțiile, visele, amintirile personajelor care evocă alte personaje. Unele pasaje sunt, astfel, foarte descriptive și aduc o notă fantomatică spectacolului. Toți există într-o stare de mutație neîncetată și uneori este necesară mai mult de o scenă pentru a se crea un mesaj dramatic. Teatrul în teatru, cu toată tensiunea sa, are ceva uman în consistență, deoarece manipulează straturile realității pentru a crea un efect imaginativ plăcut. Pe o notă suplimentară, am remarcat elemente de basm din Vrăjitorul din Oz: pantofii roșii, leul laș, căinele, dar chiar și omul de tinichea (în interpretarea Zidului). Deloc întâmplător, utopia și suprarealismul lui L. Frank Baum se regăsește în feeria lui Shakespeare, iar cei doi scriitori sunt puși față în față de către creativul Gyemant.

De departe, cea mai puternică caracteristică a acestei producții o reprezintă jocul actorilor. Puck, în interpretarea sa dublă, stârnește haosul, are înțelepciune în privire, dar malițiozitate în suflet. Cele două cupluri de îndrăgostiți sunt excelent potrivite. Rolul Helenei este interpretat în egală măsură de Oana Mogoș și de Elena Anghel. Pe acest rol, amândouă sunt energice, încrezătoare, joacă parcă fără public. Ciprian Brașoveanu, în rolul lui Demetrius, are discursuri clare, articulează cuvintele cu putere și folosește mereu pauzele potrivite. Radu Horghidan este cuprinzător, jucăuș, variat și își construiește personajul foarte relaxat.

Există și niște mici subtilități care au deranjat puțin spectacolul: ideea că Hippolyta îl acceptă brusc pe Theseus, în ciuda faptului că piesa începe și se continuă cu ea legată împotriva voinței ei, mi s-a părut un fragment cu care s-ar fi putut lucra mai mult, pentru că nu a existat o fluiditate în acest fir dramatic. Dansul de nuntă a fost destul stângaci, rigid, iar pașii – calculați. Uluitoare este și lipsa bucuriei în cazul nunții celor 2 cupluri de îndrăgostiți. Se trece rapid peste acest episod, accentul punându-se în permanență pe nunta ducelui Theseus. Îndrăgostiții privesc piesa Pyram și Thisbe împietriți, cu puțină intervenție, Gyemant preferând să sublinieze entuziasmul lui Theseus, destul de impropriu și excesiv.

Pentru o producție aflată într-un stadiu inițial de dezvoltare, am găsit-o deja suficient de complexă și provocatoare. S-au împins în mod inteligent niște limite, s-a lucrat foarte mult cu nuanța psihotică a binelui și răului. Scenele curg dinamic, relațiile dintre personaje se construiesc satisfăcător, fiecare interpretare se potrivește ca o mănușă în tabloul general al piesei. Încrezătoarea mână regizorală a lui Gyemant a creat un spectacol care testează, dar și răsplătește publicul, deopotrivă – public care își dorește din nou să vadă și să trăiască acest festival al reveriei. Producția înglobează perfect versul poetic al Marelui William:

„Lumea întreagă este o scenă, iar bărbații și femeile sunt actorii ei, ei intră și ies pe rînd din ea”.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s