Posted in Drama

Balcanii – o cutie a Pandorei cu fitil

Noapte. 1994. Balcanii. Legea și ordinea s-au sfărâmat. Până mâine, socotelile vor fi încheiate, răzbunarea spumegă și viețile sunt irevocabil schimbate. Violența nu mai este demult o unealtă regretabilă. Este o plăcere.

Spectacolul regizat de Vlad Massaci la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați este o descriere fermă a cinismului și agresivității umane: „A fost odată o lume. O lume care nu mai e”. Deși aparent moartă, în această lume încă mai bate o inimă. Pulsului acesta – pitoresc, venal, sangvin, exploziv – i se adaugă pasiuni domestice exacerbate și un umor amar. Un butoi cu pulbere, aşa cum bine a rezumat Churchill zvâcul acestui colţ de lume, aflat sub presiunea capacului numit haz de necaz. Un argint viu care se plimbă aiurea prin câteva ţări din estul Europei, fascinant prin nonşalanţa sa, dar atât de periculos şi imprevizibil.

Butoiul cu pulbere a fost tradus în peste 10 de limbi şi este una dintre cele mai jucate piese în Statele Unite, Japonia şi Europa. În 1998, textul lui Dejan Dukovski a fost baza unei producții cinematografice care a a câştigat premii la festivalurile europene de film sub numele de Cabaret Balkan.

Regia a ales să ilustreze atmosfera generală de revoltă mocnită prin scene izolate, care crează un efect de lupă asupra unor oameni aparent normali, aflaţi în situaţii aparent banale: patru călători într-un autobuz de noapte, doi călători într-un tren, un cuplu într-un parc sau doi prieteni vechi jucând table. Butoiul cu pulbere este compus din opt astfel de scene, care încep relaxat, mediocru, fără vreun semn ameninţător. Curând, însă, ele vor alcătui un portret caleidoscopic al unei lumi abrutizate și alienate, în care speranţa nu există, iar singura realitate este suprevieţuirea.

Scenografia Irinei Chirilă este simplă, dar nu simplistă. Părem să ne aflăm într-un apartament, care în final se dovedește a fi spațiul scenic pentru toate fragmentele dramatice, un spațiu generic, universal, care – la nivel regizoral – se fragmentează și el pe măsură ce este utilizat. Se remarcă elementele unei lumi sărace, murdare, învechite: pereți nevăruiți, scorojiți, faianță albă, mușama, mobilă veche, o oală de noapte, scaune de autobuz și fereastre improvizate. Ne aflăm în fața unui spațiu puternic personificat: monoton, trist și apăsător, momentul primirii spectatorilor în sală nu este acompaniat nici măcar de muzică.

Într-unul din capetele scenei, un bărbat pe nume Dimitria (actorul Lucian Pînzaru) stă într-un bar și descrie un atac brutal în urma căruia și-a pierdut patru degete și un testicul. Aparent, bea tocmai cu atacatorul său (Anghele, în interpretarea lui Ștefan Forir) care pretinde că acțiunea a fost punitivă; imediat după, Anghele apare într-o altă scenă hărțuind un tânăr de 17 ani care i-a stricat mașina, de altfel furată.

Iar de aici violența se ține lanț, ad infinitum. Dar unul dintre punctele cheie ale regiei lui Vlad Massaci este că persoana care amenință deseori devine victima propriului atac. Mesajul dramatic se închide ermetic într-un cerc vicios care se rostogolește la nesfârșit și din care personajele nu par să mai iasă. Suntem într-un microunivers în care frica, pumnul şi briceagul ţin loc de raţiune. Iar peste toată această mizerie comună pluteşte alene un zâmbet mutilat, pentru că – nu-i așa? – nu e nimic mai cinic și mai frumos totodată, decât o poveste tristă spusă cu zâmbetul pe buze.

Mai ales în ciuda agresivității pe care o conţine (fizică, emoțională și verbală), piesa are și multe accente comice. O comedie neagră, desigur, în care – mai ales spre final -, nu-ţi mai vine să râzi. Te simţi în permanență testat, ca spectator: nu mai poți râde când vezi amenințarea briceagului, când un tânăr este bătut cu ranga sau când se anticipează violul unei femei însărcinate. Ce ar spune asta despre tine ca om? Această violență vizuală, precum și umorul negru, te urmăresc și după ce părăsești teatrul, pentru că te obligă să îți pui întrebări despre ce ai fi făcut tu într-o situație similară.

Viteza acțiunii este ponderată, iar mişcarea rectilinie uniformă curge pe-ndelete. Potenţialul pulberii din butoi este exploatat la maximum în toate scenele, însă cea mai puternică pare a fi scena autobuzului, unde tensiunea şi surpriza merg mână în mână. Aici comicul este folosit drept contra-punct, iar răsturnarea de final are candoare şi nu este anticipată. Astfel explozia nu se petrece, iar pericolul eventualităţii ei rămâne doar la stadiul de enunţ. La fel de puternică este și scena închisorii, unde aluzia agresării homosexuale înfioară chiar și prin umorul ei: „Sfatul meu este să ai mare grijă de curul tău”. Spre final se simetrizează foarte bine monologul inițial printr-un limbaj dur, dar realist: „Balcanii sunt curul lumii, dar mie îmi place să îi numesc hemoroidul curului lumii”.

Distribuţia este și ea alcătuită cu aceeaşi grijă care se observă în construcţia ritmului: nu există riscuri de prisos, fiecare actor acoperă prin intervenția sa exact zona cerută de text. Precauţie sau artă? Toți au un joc actoricesc impecabil, nici nu necesită o disecție cronicărească. Reţii figura caricaturală a lui Ghiore cel fioros şi alura longilină a unui iubit timid şi laş. Iar pe femeia din autobuz curioasă, cu frică de Dumnezeu şi cu replici pentru orice, o recunoşti dintr-o mie. Roluri cu maxim efect şi actori care aduc în prim plan micile gesturi şi poezia expresivităţii.

Răzvan Clopoțel, la fel de natural şi asumat ca de fiecare dată, arde ca o lumânare la două capete. Energia sa inepuizabilă este remarcabilă, mijloacele sale actoricești au devenit o a doua natură. Florin Toma are o seriozitate evidentă în joc şi atenţia pentru detalii îl ajută să construiască un parcurs viabil. Își păstrează ludicul sau naivitatea personajelor, fără să trădeze expresia generală a acestora. Flavia Călin, minuţioasă şi gentilă, apoi vulcanică şi viguroasă interpretează cele două personaje în plin, trăgând o linie clară de demarcaţie între ele. Ciprian Brașoveanu este foarte lucid în interpretare, îşi conduce personajele lejer, dar concentrat şi chiar cu un strop de emoţie. Vlad Volf se foloseşte când de tuşe groase, când de un calm înfiorător şi nu trece pragul exemplificării rolului său.

Devine evident că în fiecare personaj (chiar și în cele care nu se manifestă fățiș) mocneşte o violenţă nebănuită, o ură mistuitoare, o răzbunare ce caută satisfacţie. Violența aceasta, insinuează Dukovski, ajunge să ia mai multe forme: suicid, auto-apărare, limbaj trivial sau chiar respingere emoțională. Localizând acțiunea în baruri, autobuze, trenuri, închisori și parcuri, el ne reaminește că violența este pe cât de ubicuă, pe atât de infectă.

Se fac treceri extrem de reușite de la lumină la întuneric, pe nesimțite aceste artificii regizorale fiind bine gândite. La început, Mareșalul (actorul Gheorghe V. Gheorghe), cel care povestește aproape toate scenele, stă lângă o lumânare care arde (în realitate, puternica lumină de pe scenă o dă un reflector), iar când suflă în lumânare, lumina cade. Avem apariții bruște în lumina roșiatică și muzică western, iar fundalul scenei fumegă – superb efect pentru interpretarea lui Mane!

Există, însă, și excepții. În unele momente când regizorul a preferat să lase lumina foarte difuză, personajele ieșeau din scenă lejer, în văzul publicului și în desfășurarea unor alte scene. Pe cât de logic ar părea conceptul – uciderea unui personaj pentru a-i face trecerea într-altul -, intenția aceasta nu a fost deloc plăcută vizual și a părut nelucrată. Spectacolul este deja suficient de complex, cu o pleiadă de personaje (în număr inegal față de numărul de actori), scenele nu au legătură între ele – decât foarte subtil -, și majoritatea au final deschis. O astfel de mișcare regizorală încarcă, pur și simplu, mesajul dramatic și expunerea lui scenică.

Piesa nu dezamăgește nicicum, însă (până și plecăciunile finale ale actorilor au fost gândite excelent), ci ne face să realizăm situațiile absurde care par puse în scenă de niște nebuni și cam cât de departe poate merge natura umană. Butoiul cu pulbere este despre o viață golită de sens, despre fragilitatea lumii actuale și dezorientarea generală în care ne aflăm cu toții. Replica finală a Mareșalului, înainte de a-și da ultima suflare, este exemplificatoare în acest sens: „Se zice că înainte să mori, îți trece toată viața prin fața ochilor. Mie nu mi-a trecut nimic (…). Totul e degeaba. Totul e degeaba”.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s