Posted in Tragicomicul

S-au greșit setările?!

Reîntâlnirea cu scena Teatrului Dramatic „Fani Tardini” a fost pe cât de revigorantă, pe atât de surprinzătoare. Publicul gălățean a fost pus în fața unei producții dramatice vii, colorate, însă cu multe forțări artistice, neconvingătoare. Aflată sub mesajul actual al influenței pe care o poartă Social Media asupra utilizatorilor, Privacy Settings – în regia lui Radu Andrei Horghidan – promite o morală socială puternică, însă finalul rămâne ușor confuz, nedefinit.

Proiectul, care și-a avut premiera pe 15 decembrie, ora 19:00, este susținut de Damen și este realizat de Social Act Theatre, în parteneriat cu Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați.

Ne aflăm în fața unui decor alb, plăcut. Scenografia Monicăi Turcu își menține o poziție avantajoasă prin simplitatea și practicalitatea decorului. Prin natura social-domestică a tuturor scenelor, actorii sunt favorizați să utilizeze spațiul fără a interveni în schimbarea acestuia. Regizoral, decorul static – care nu necesită o atenție deosebită – mută interesul publicului către alte traiectorii artistice ale piesei, precum construcția personajelor, conflictele dintre acestea (sau cu ele însele), coregrafia sau mesajul general al piesei. Este foarte plăcută tehnica menținerii a mai multor personaje pe scenă, fără ca ele să interacționeze decât telefonic. Pentru o clipă, scena parcă se rupe în două și vizualizezi două ecrane, tehnica fiind împrumutată cu iscusință din cinematografie.

Albul decorului nu poate fi atribuit în mod clișeic purității sau inocenței, întrucât nu aceste concepte sunt tratate în piesă. Albul este culoarea celui care își va schimba condiția. Este o culoare de trecere, prin care se înfăptuiesc mutațiile ființei. În orice gândire simbolică, moartea precede viața, orice naștere fiind o renaștere. Din această pricină, albul a fost la începuturi culoarea morții și a doliului. Nu întâmplător vom asista mai târziu la sinuciderea eroului principal, Vlad (portretizat de actorul Vlad Matei Ajder).

Prima scenă ne pune direct în fața intrigii. Conflictul telefonic dintre Vlad și  Cati, sora sa (actrița Oana Mogoș), prezintă cum într-un moment de neluciditate (însă de pură sinceritate!), după ce consumase suficient alcool, Vlad este filmat de prietenii lui în timp ce se confesează despre nefericita sa viață – cu familia, cu prietena, la locul de muncă. Conflictul, dramatizat de isteria surorii, subliniază rușinea prin care trebuie să treacă aceasta în condițiile în care filmarea ajunge pe Facebook, unde toate rudele, cunoștințele și vecinii pot vedea și auzi comentariile răutacioase pe care le rostește Vlad.

Actrița Oana Mogoș își construiește foarte bine personajul, aproape impecabil. Până la finalul piesei, prin jocul ei, asistăm la o tipologie clară, bine conturată: femeia casnică, menită să servească, însă în permanență nemulțumită, cu dese accese de furie. Probabil fată batrână, Cati își găsește refugiul într-o falsă religiozitate, frământările personale fiind deseori și rapid demascate prin exprimări licențioase, jignitoare la adresa oricui o contrazice.

Cu excepția personajelor feminine, toate celelalte poartă prenumele actorilor care le interpretează. Nu este foarte clar dacă această inconsistență nominală (feminin-masculin) a fost o intenție regizorală a lui Radu Horghidan, însă cu certitudine denotă o familiaritate pe care publicul este educat să o aibă. Se sugerează astfel faptul că dramele și conflictele prin care trec aceste personaje pot fi regăsite în oricare dintre noi, oricând.

Ceea ce erodează succesul acestei piese este, în mare măsură, o dramă care se desfășoară previzibil. Vlad se ceartă cu sora sa, este concediat dintr-o firmă de unde se delapidau bani și, ulterior, este părăsit și de iubita sa, Cornelia (actrița Elena Anghel). Deși emoționată, actrița și-a portretizat delicat personajul, a fost bine structurată drama acestuia, precum și framântările sale intrinseci. Spre deosebire de Cati, aici avem tipologia clară a inocenței, Cornelia fiind pudică („Eu sunt fată credincioasă!”) și ușor de jignit când îl aude pe Vlad numind-o „rece, frigidă, lesbiană”. Isteria ei este justificată de lipsa de experiență și naivitatea caracteristică. Scenele în care apare acest personaj sunt plăcute prin naturalețea lor, conving din punct de vedere teatral și, pentru un clipă, parcă o simțim pe Cornelia ca o altă victimă în acest tumult narativ  – alături de Vlad.

Toate succesiunile conflictuale sunt exprimate în tușe groase, exagerate pe alocuri, creându-se impresia de „bulgăre de zăpadă” care se mărește în ceva neașteptat. Iată că suicidul este așteptat, dar cu atât mai dezamăgitoare este abordarea acestuia. Se pune accent într-un mod aproape școlăresc pe conflictele dintre personaje și mai puțin pe efectul fatal al acestora. Nimic nu pare să șocheze în momentul când se anunță la știri decesul lui Vlad, ci dimpotrivă – asistăm parcă inerți la o oarecare stare de plictis. Să fie aceasta o metodă regizorală prin care se încearcă distragerea atenției publicului de la adevărata tragedie și canalizarea lui către cauzele externe? Comentariile post-mortem ale celorlalte personaje pe cât de mult fac deliciul scenei, subliniază tragicul acesteia: „Dacă e viu, nu vreau să-l văd”, „Du-te tu la el!”, „Dacă a crăpat, te duci pe lumea cealaltă și mi-l aduci înapoi!”.

Reușită este construcția cuplului comic Ion și Ștefan (portretizați de către actorii Ionuț Moldoveanu și Ștefan Aleksandru Forir), prietenii lui Vlad care, după ce postează filmarea, încearcă să găsească modalități prin care pot obține mai mulți bani de pe urma ei. Tipici oportuniști, cei doi preferă să riște o strânsă prietenie în favoarea câștigurilor materiale. Dialogurile create de aceste personaje sunt spumoase, hilare,  stârnesc cele mai multe reacții în sală. Sunt extrem de bine portretizate și prin limbajul licențios, care tinde să exagereze, alături de atitudinea de „băieți răi”, cu slabă educație, cu probleme familiale și care tind să facă numai greșeli. Comicul de limbaj este conturat puternic prin replici precum: „O să prindă ca știrile de la ora cinci, ca Suleiman la babe”, „Jihad organizat”, „Prea multă libertate la femeie strică”.

15541327_1201111546632035_7346765210138125043_n
Credit foto: Social Act Theatre

Nu același lucru l-am simțit în cazul scenei concedierii lui Vlad, pentru denigrările aduse în filmare. Șefa acestuia, caracterizată drept „scorpie nemăritată și o hoață bicisnică”, nu a fost portretizată puternic de către actrița Elena Ghinea. Inflexiunile vocale erau inegale, de cele mai multe ori în momente inoportune, iar vocea actriței nu se auzea în sală. Încercând să îl intimideze pe Vlad, șefa apelează la tot felul de metode, de la acuzare generală pentru orice necazuri – trecute sau viitoare: „Vrei să lași orașul fără autostradă? Salariații vor rămâne fără slujbe!”- și până la sensibilizarea lui: „Mie nu mi-a dat nimeni nicio șansă. Am muncit toată viața ca să ajung aici”, „Mai bine te lăsam să mori”. Replicile par, însă, învățate, nu au fluiditate și scena în care apare acest personaj nu convinge deloc, fiind prelungită inutil.

Actorul Răzvan Clopoțel, care îl interpretează – evident – pe avocatul Răzvan are o prezență artistică clară, corectă, însă fluctuantă. Printre momentele strălucite în care își  conturează personajul drept un manipulator iscusit se strecoară și forțări teatrale care îi scad vizibil din naturalețe. Exagerat este tonul vocal în momentul aruncării hârtiilor în sală și inutil este gestul de a le strânge mai apoi, care scade din forța episodului. De apreciat la acest personaj este că se construiește pe comicul de limbaj printr-un efluviu paremiologic colocvial: „Șarpele la sân, …/ Facerea de bine, …”.

Vlad este personajul care rupe publicul din această pânză de tipologii umane și îl aduce în fața unor filosofii puternice. Nu este construit pe exagerări sau pe grotesc, își păstrează calmul și suferă sincer, fiind „victima unei farse” – după cum se scuză în fața șefei. Își apostrofează prietenii, spunându-le: „Îmi pare rău că v-am cunoscut și că v-am considerat prietenii mei”, „Tu [Ion] ești prea limitat ca să înțelegi”. Deși supărător clișeu, până și replica „Când nu mai ai nimic de pierdut, ce-ți rămâne de făcut?” se tipărește cu putere în memoria colectivă a publicului prin repetitivitate. Aceeași tehnică verbală este utilizată și în cazul recitării poeziei Apolodor, un pinguin călător, scrisă de Gellu Naum:

La circ, în Târgul Moșilor,/ Pe gheața unui răcitor,/ Trăia voios și zâmbitor/ Un pinguin din Labrador./ – Cum se numea? – Apolodor./ – Și ce făcea? – Cânta la cor./ Deci nu era nici scamator,/ Nici acrobat, nici dansator;/ Făcea și el ce-i mai ușor:/ Cânta la cor. (Era tenor)/ Grăsuț, curat, atrăgător/ În fracul lui strălucitor/ Așa era Apolodor.

Își concentrează bine drama prin calmul care îi ascunde teribila suferință, își rostește replicile cu răbdare și naturalețe. Monologul său final este – după cum ne-a obișnuit Radu Horghidan până acum – cel care anulează comicul tuturor situațiilor anterioare.

Simetria nu este redată numai prin limbaj, ci apare și în coregrafia care poartă semnătura Elenei Anghel. Piesa începe și aproape se termină cu personajele intrând și ieșind, unul în spatele celuilalt, încercuind scena ermetic. Simbolul cercului care se închide anticipează sfârșitul tragic al personajului principal. Cercul poate imagina cu ușurință și rutina unor mecanisme, cum ar fi acceptarea iluziei zilnice: suntem într-o „țară de loseri”, lucrăm „într-o firmă de hoți”, dar „trăim într-un oraș frumos, cu oameni frumoși, nu?”.

15621820_1201111549965368_1353284884994160023_n
Credit foto: Social Act Theatre

Interesantă este scena în care Vlad „vorbește” cu Facebook-ul. Regizorul crede de cuviință că inserarea unei scene cu puternic caracter postmodern, chiar de teatru absurd, va cântări mai mult în această producție teatrală, însă această mișcare contrabalansează nefiresc cu facilul scenelor anterioare, ușor superficiale. Ce salvează această scenă este puternicul simbolism. Toate personajele primesc halate de baie, iar vocea Facebook-ului – a actriței Elena Ghinea – se aude dintr-o cadă. În accepțiune clasică, cufundarea în apă, care este un fel de îngropare, este acceptarea unei clipe de uitare, de renunțare la propria responsabilitate, de „scoatere din joc”, de vacuitate – de unde și nenumăratele ei întrebuințări terapeutice. Această cufundare intervine ca un hiat în timpul trăit, ca o soluție de continuitate, ceea ce îi conferă în mod obligatoriu o valoare inițiatică. Vlad se agață de ultimele clipe de viață prin ceea ce i-a distrus, de fapt, viața. Începe obsesia după Cornelia care a plecat și nu se mai întoarce, nu mai răspunde la telefon, dispare din viețile tuturor.

Morala piesei Privacy Settings este – după cum menționasem la început – confuză. Ce trebuie să învățăm de aici, mai exact? Să nu mai fim dependenți de Social Media? Să nu bem alcool? Să avem grijă ce prieteni ne facem? Să ne păstrăm necazurile pentru noi înșine? Sau poate înglobează răspunsurile la toate aceste întrebări. S-ar fi dorit o producție teatrală mai coagulată, mai fluidă, însă au existat frânturi care au împiedicat-o să obțină acel efect de naturalețe; cu toate acestea nu i se anulează momentele de teatru bine construite prin personaje și limbaj.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s