Posted in Musical

Ilara patanie din Crimeville

In tot timpul scurs la vizionarea spectacolului de vineri de la Ateneul Tatarasi, Criminal … pe bune!, un lucru a fost lesne de sesizat: s-a muncit enorm pentru punerea lui in scena. Poate ca a avut momente de o obositoare redundanta, poate ca s-a exagerat cu volumul muzicii, poate ca umorul nu a fost dintre cele mai fine, dar aprecierea finala a publicului prin aplauzele sale tempestuoase a fost pe deplin meritata.

Piesa de teatru despre care va scriu nu se poate inscrie in tiparele obisnuite ale teatrului, iar unii spectatori mai conservatori nici n-ar spune ca au vizionat teatru si ca doua ore si 20 de minute au reprezentat un timp irosit. Adevarul este ca regizorul Octavian Jighirgiu s-a folosit de o forma moderna teatrala, si anume musicalul, el insusi marturisind ca acest „experiment” artistic nu a fost dintre cele mai usoare, dindu-i destule „batai de cap”: „Ca aceasta formula mi-a dat de furca, e lesne de inteles. A trebuit sa uit lectii esentiale ale teatrului si sa-mi reinventez «trasee» inedite, ce sfideaza uneori «regulile»”. Reinventarea a fost pe cit de riscanta, pe atit de merituoasa. Publicul a fost cu totul captivat de ce se petrecea pe scena, mai ales in momentele in care actiunea dramatica se muta printre scaunele spectatorilor, la etajele unde este pregatita aparatura tehnica, chiar si pe peretii salii de teatru. Povestea dramatica este banala, relativ patetica, dar modul in care a fost regizata si jucata a fost atit de original, incit te-ai fi intrebat ce mai poate urma.

O tinara din Crimeville (nume toponimic inventat in spiritul comicului aferent), pe nume Roxy Heart isi ucide amantul, Fred Rocket, care avea de gind sa o paraseasca. Sotul acesteia, Amos Heart, un personaj credul, care stirneste mila, pe de o parte si risete furtunoase, pe de alta, preia asupra lui crima, fara sa inteleaga nici el prea bine de ce. Cind, in cele din urma, realizeaza fapta sotiei, in bunavointa lui naiva, accepta sa plateasca o cautiune de 5000 de dolari pentru a o elibera din inchisoarea-hotel Cicero si pentru a i se ierta sentinta cu moartea. Aici numeroase femei erau inchise pentru crime odioase, victimele fiind – desigur – sotii lor. Toate isi asteptau salvarea de la Billy Flinn, cel mai bun avocat din oras, ale carui servicii erau, insa, extrem de costisitoare. Inchisoarea cu pricina era, de fapt, un cabaret, unde prizonierele dansau sub pregatirea Mamei Martin, un personaj care, din pacate, a fost interpretat cu o insipiditate dezamagitoare. Ajunsa in inchisoare, Roxy Heart intra imediat in conflict cu Velma Kelly, cea mai cunoscuta dansatoare de la Hotel Cicero, despre care scriau toate ziarele. Interesul fetelor ajunge, in cele din urma, sa nu mai fie libertatea proprie, ci faima superficiala. Roxy Heart este ajutata de Billy Flinn si scapa de pedeapsa, insa unica ei grija ramane acum dezinteresul pe care il afiseaza presa fata de povestea ei: „Stiti ceva? Dintotdeauna mi-am dorit sa apar in ziare. Toata viata mi-am dorit sa fiu balerina de musical, sa am spectacolul meu. Dar NU! Nu a fost posibil. Pe mine, intotdeauna, m-au respins. Pentru mine viata e un mare NU! [] Dar o sa ajung, in sfirsit, in lumea teatrului, iar atunci viata va fi pentru mine un mare DA!”. Se pun in lumina, asadar, lectii despre ambitii daunate de mijloace injuste, goana dupa senzational, micimea fiintei.

Un punct minus: lipsa lavalierelor a permis muzicii un monopol nefiresc. Vocile actorilor care au cintat, asa cum este de asteptat intr-un musical, au fost aproape incomprehensibile, cadentele de trompeta si saxofon acoperindu-le in mod injust. Spre deosebire de muzica, luminile nu au preluat din rolurile personajelor, dar au comunicat subtil mesaje inzestrate cu o mare putere de patrundere. Personajul Amos Heart, de exemplu, are una dintre cele mai tragice sorti in aceasta piesa. Apare intr-o lumina focalizata pe scena care se misca mereu, evitindu-l pe Amos. El isi prezinta drama printr-un monolog cintat, dovedindu-ne ca toata viata a fost o prezenta sau, mai degraba, o cantitate neglijabila: „Ai putea sa-mi spui Domnul Celofan,/ Pentru ca ai putea sa vezi prin mine,/ Foarte bine,/ Si tot n-ai sa ma observi”. Isi cere mereu scuze, poarta un dialog imaginar cu un dumnezeu nedrept, care pare a-i gresi numele si care ii sopteste intentii necinstite (aceasta providenta se dovedeste mai tirziu a fi chiar Billy Flinn care incerca, prin ticluiri tipic avocatesti, sa il manipuleze pe Amos).

Un punct forte: coregrafia extraordinara realizata de Oana Sandu si Ligia Delia Grozdan. S-au pastrat pasii de charleston, quickstep si step, precum si toate elementele cabaretului ca forma de dans a secolului XX. S-au preluat tendinte din ambele spatii unde cabaretul devenise una dintre placerile tabu ale vremii: daca francezii puneau accentul pe partea senzuala, prin tinute provocatoare care reprezentau o culme a erotismului (dansatoarele poarta corsete negre, pantaloni extrem de scurti, funde, dresuri plasa, manusi rosii), nemtii si olandezii aveau sa imbogateasca spectacolele de cabaret printr-un scenariu mai elaborat, urmarit pe parcursul spectacolului de monologuri si cuplete vesele.

Personajele-masti coboara pina intr-un fond al reflectiei si pina intr-un strat al melancoliei, deoarece, pe cit de mult au reusit sa smulga aplauze si risete colorate din public, pe atit nu ne aflam in fata comicului, ci in fata ipostazei comice a tragicului. Dincolo de tenta comica descoperim cu usurinta drama. De aici si pana la absurd nu mai este decit un pas. Versurile cintecelor intaresc ideea singuratatii, imposibilitatii de adaptarii la o lume alienata si superficiala: „Da-le ce vor, ameteste-i/ Scamatorii fa-le intruna si-ai sa-i naucesti/ Ameteste-i rau, iar ei te vor iubi/ Fa-le un show beton, stralucitor/ Si ai sa-ajungi in inimioara lor”, „Ce s-a intimplat de am pierdut tot ce era curat si bun si manierat?/ Decenta n-am mai aflat,/ Nu-i nimeni rafinat!/ Cei mai multi, intelegi, nu au mintile intregi./ Ce pacat, ce ciudat!/ Asta-i azi stilat”.

In tesatura spectacolului, intilnim si trasaturi ale teatrului absurdului, ce reprezinta o deraiere totala de la logica, probindu-se astfel caracterul modern al coregrafiei. Sexualitatea, decaderea valorilor, degradarea moralei, travestirea (povestitorul devine Mary Sunshine, „apostolul presei”), imposibilitatea de comunicare – jocul de mim al lui Roxy – , nesfarsita tendinta de evadare din realitatea imediata – personajele nu ies prin spatele scenei, in culise, ci se urca pe pereti sau ies pe usa principala a salii – , toata aceasta lume pe dos au facut obiectul reprezentatiei de cabaret.

Adevaruri ca „Tot pamintul nu e, de fapt, decit un mare circ. Tu ai norocul ca ai un magician foarte bun” (Billy Flinn), „Unii oameni sint ca oglinzile!” (Roxy Heart) si comicul de limbaj infaptuit prin repetarea constanta a scuzelor lui Amos si a replicii „Nevinovata!” rostita de o prizoniera unguroaica, care ajunge sa fie prima femeie spinzurata din Crimeville, construiesc morala piesei. Nu aflam niciodata pe parcursul reprezentarii dramatice daca aceast personaj este cu adevarat vinovat sau nu, tilcul acestei intimplari dovedind inca o data incorectitudinea justitiei.

Peste toate replicile moralicesti, planeaza insa cu veselie un comic de calitate, un joc actoricesc bine pus la punct, cu foarte mici exceptii. Spectacolul merita datorita diversitatii elementelor teatrale si coregrafice utilizate, a exploziei de culoare si sunet la care am asistat si, fireste, a unicitatii perceptiei regizorale.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s