Posted in Tragicomicul

Fatalitatea unei pene de automobil

Teatrul National m-a primit simbata trecuta intr-o sala mica tare, dar care s-a umplut cit am clipit din ochi. „Ce sa fie?”, se intreba fiecare spectator in parte. Ei, bine, o Pana de automobil! Adaptativa din nascare, nuvela omonima a elvetianului Friendrich Dürrenmatt a fost regizata de catre Irina Popescu Boieru si ne-a tinut pe toti cu ochii atintiti spre scena timp de o ora si jumatate, nici mai mult, nici mai putin.

Desigur, venisem la teatru, veti spune. Deci, fireste, scena trebuia sa fie tinta noastra vizuala. Nu. Aceasta piesa chiar a fost captivanta in micile ei scapari de previzibil si umor naiv. Scriitorul amintit, care a trait intre anii 1921 si 1990, este cunoscut publicului mai ales pentru intens jucata piesa Vizita batranei doamne (Der Besuch der alten Dame, 1956), mutata apoi si intr-o pelicula cinematografica in care a jucat, opt ani mai tirziu, Ingrid Bergman si Anthony Quinn (The Visit, 1964). Tot cinematograful a dat notorietate si nuvelei in discutie, filmul respectiv avindu-l ca protagonist pe Alberto Sordi.

Revenind la piesa noastra, este de remarcat un aspect evident inca dinaintea disecarii amanuntite a tehnicilor regizorale, replicilor, simbolisticii personajelor si moralei scenariului. Cu tot respectul pentru munca literara a lui Dürrenmatt, este imposibil sa nu sesizezi faptul ca nuvela sa are izbitor de multe similitudini cu romanul Procesul (Der Prozess), scris de Franz Kafka in 1925. Acest aspect lamureste multe lucruri acum. Explicata pe scurt si simplist si punind in lumina aceste noi date, piesa de simbata imagineaza, in stilul realist-grotesc tipic prozatorului elvetian, patania lui Alfredo Traps (Nicolae Ionescu), un reprezentant comercial care face pana de motor, desi are „un superb Porche rosu”, intr-un sat necunoscut, aproape sinistru, tirziu in noapte. Este gazduit de un judecator (Gelu Zaharia) deja iesit la pensie, care il instiinteaza de vizita altor trei prieteni de-ai lui, la fel de matusalemici si fosti reprezentanti ai aceluiasi sistem: cel juridic. Kummer (Emil Coseru) a imbracat hainele avocatesti, Zorn (Constantin Avadanei) a fost procuror, iar Pilet (Petru Ciubotaru) … calau. Pina si prezenta menajerei Simone (Catinca Tudose) ne aminteste de Procesul lui Kafka, personaj care reprezinta pe de o parte clasa sociala joasa, dar pe de alta, simbolizeaza ispita vinovata, tentatia nechibzuita.

De altfel, intreaga piesa incepe atunci cand Simone il ademeneste pe Alfredo Traps in satul cu pricina, cu priviri galese si pasi gratiosi. Aceasta scena imi aminteste si de o cu totul alta nuvela, romaneasca de aceasta data, scrisa de Mircea Eliade si indelung studiata in anii de liceu, La tiganci. Extrapolind, eroul Traps care, odata intrat in casa pensionarilor, sufera o metamorfoza de ordin psihic, indelung meditata si pusa in aplicare cu multa maiestrie de catre acestia.

Replica comuna, rostita de prietenii bizari – „Sper ca domnul Traps va participa la jocul nostru (…). Jocul nostru e cam ciudat (…). Ne jucam de-a tribunalul.” –, declanseaza actiunea, referindu-se la una dintre micile placeri si tabieturi ale vietii batranesti, aparent nevinovata la inceput. Desi cei patru batrani nu il forteaza („Nu sunteti obligat sa participati la jocul nostru, daca nu doriti sa o faceti.”), Traps accepta invitatia, apreciind intreaga situatie cu umor si ironie, jucind acum rolul acuzatului, singurul ramas liber. Hilar, nu? Nepricepind ca jocul cu pricina este de fapt unul al sortii, se aventureaza si intreaba gazdele pentru ce crima va fi invinuit. Raspunsul care ii stirneste risul, dar care ascunde un premonitoriu si iminent sfirsit al fiintei, este: „Problema asta n-are nicio importanta. O crima se poate gasi oricind”.

Prinzindu-se in joc, toti se aseaza la masa pe care Simone a pregatit o cina delicioasa. Fara sa banuiasca, Traps este deja supus interogatoriului si dupa citeva pahare de vin isi povesteste un important moment din viata sa: modul in care s-a razbunat pe patronul sau corupt, domnul Gygax, cucerindu-i sotia si ocupindu-i postul mult rivnit. „Jucatorii” batrini profita de aceasta imprudenta, speculind greseala in timp ce maninca cu lacomie bucatele de pe masa. Cina se transforma intr-un adevarat ospat pantagruelic, iar cei patru prieteni par niste capcauni desprinsi din basme. Se distreaza cu totii, fac poze, bat din palme, din picioare, iar Traps se lasa pacalit de aceste comportamente amuzante si naive, spunind: „Ce bine ne distram! Splendid, splendid! […] Intr-adevar, jocul asta este un joc minunat”. Jocul nu se dovedeste nici pe departe a fi minunat, caci la final procurorul Zorn il gaseste vinovat de moartea lui Gygax, intrucit comerciantul nostru de textile aranjase lucrurile in asa fel incit seful sa afle de aventura sotiei infidele.

Intilnim in aceasta piesa si elemente (nu multe) preluate din teatrul absurdului care dau un colorit aparte povestii artistice ca entitate. Sunt momente in care cei patru prieteni au comportamente bizare, unele dintre ele complet infantile, constrastind puternic cu virsta si decenta pe care ar trebui, de fapt, sa le afiseze: danseaza si cinta „Pont d’Avignon”, isi paseaza unul altuia scaunele rotative pe tot spatiul scenic, se fotografiaza in ipostaze hilare. Prin comicul de limbaj, se apeleaza la mecanisme verbale: Pilet obisnuieste sa repete replicile celorlalte personaje, precum si propriul nume. Daca numarul acestor elemente ar fi fost exagerat probabil s-ar fi pierdut mult din esenta dramatica, iar piesa ar fi cazut in derizoriu.

Extrem de interesant este personajul interpretat de Emil Coseru. Avocatul Kummer pare a fi oarecum in afara acestui joc periculos, ascunzind sub rigiditatea hainelor sale si sub chipul marmorean o umanitate care le lipseste celorlalti trei prieteni ai sai. El este avocatul apararii si isi joaca bine rolul (atit la figurat, cit si la propriu), luindu-i partea lui Traps cu fiecare ocazie ivita. Scopul lui este de a-l avertiza de greselile pe care le poate savirsi daca nu este precaut in a-si expune gindurile („Mai presus de orice, va rog sa fiti atent la tot ceea ce spuneti. Nu flecariti daca nu vreti sa va treziti cu ani grei de temnita.”; „Fiti foarte atent la ceea ce spuneti!”; „Fii atent, ti se intinde o cursa!”; „Pentru Dumnezeu, ai grija ce faci!”; „Sa stii ca sintem pe cale sa pierdem procesul definitiv. Baga-ti mintile in cap!”). Toate aceste avertizari sunt ignorate in mod iresponsabil de Traps, care inca vede jocul ca fiind „ceva de basm”, fantastic. („Consider intreaga poveste o aventura cu totul neobisnuita”). Se arata un bun prieten, fiindu-i mereu aproape: „Sa nu te descurajezi. O sa te scot eu din incurcatura asta. Sa nu-ti pierzi capul!”. Kummer se adreseaza si celorlalti, cerind indurare cind vede nesabuinta lui Traps: „Clientul meu si-a pierdut mintile. Nu credeti aceste nascociri”. Judecatorul si procurorul nu se lasa insa impresionati si declara, cruzi si fara mila, groaznica sentinta: „A fost premeditare! Pedeapsa cu moartea!”. In acest moment, ca intr-o scena din teatrul absurd, Simone intra pe usa cu un tort pe care ard fatidic cateva luminari. Simbolistica acestei tehnici regizorale oximoronice anunta morala piesei, rostita subtil de catre unul dintre acuzatori: „Crima a avut loc. Fapta sa e frumoasa din doua puncte de vedere: filosofic si tehnic”.

Tehnica crimei a constat in atenta ticluire a acesteia de catre Traps, care initial nici nu a realizat gravitatea faptelor sale. De altfel, el insusi afirma atunci cind incepea interogatoriul faptul ca este un om ce nu a savirsit niciun delict care sa il aduca in conflict cu legea: „Nu am nimic sa va povestesc, pentru ca duc o viata cit se poate de obisnuita. O viata care nu se deosebeste de a altcuiva si trebuie sa recunosc asta (…). Din pacate, nu am savirsit nicio crima”. Kummer intervine atunci, avertizindu-l cu privire la severitatea tribunalului pentru care lucra acum: „Va simtiti cu totul nevinovat? Nevinovatia nu are nicio importanta, importanta e tactica. Cel mai inteligent lucru ar fi sa va acuzati de la inceput de o crima oarecare. E pur si simplu o nebunie sa incercati a sustine ca sinteti nevinovat in fata tribunalului nostru. Mai ginditi-va. Daca nu va veti alege singur crima de care sa fiti acuzat, vi se va impune una”. Cunoastem acum zeii necinstei si nedreptatii pe care cei patru batrini ii slujeau. Pentru ei, justitia se reducea la o subiectivitate cinica: „Putin ne pasa de birocratia, de rutina procedurii. Noi impartim dreptatea fara sa mai tinem seama de coduri si de paragrafele legilor”. Aplicarea legii fara a tine cont de lege devine, asadar, o idee plina de cutezanta, prin care scriitorul Friedrich Dürrenmatt, pe de o parte, si regizorul Irina Popescu Boieru, pe de alta, reusesc cu succes sa puna intr-o lumina nefavorabila imaginea justitiei din toate timpurile si spatiile.

Se rostesc adevaruri existentiale, se adreseaza intrebari retorice care lasa loc nuantei psihologice sa razbeasca tuselor groase de comic: „Cine oare se cunoaste pe sine? Cine isi cunoaste crimele si nelegiuirile ascunse?” (judecatorul/ Gazda), „Nimanui nu-i place sa se analizeze mai profund si, oricum, constiinta nimanui nu-i fara pata.” (Alfredo Traps).

Scenografia, asigurata de Axenti Marfa, nu a iesit din comun, dar asta a facut-o, totusi, deosebita. Nu am exprimat un nonsens, caci lucrurile deosebite isi au salasul acolo unde banuim mai putin. Acest lucru ne invata, printre altele, si piesa. Lectia lui Traps nu s-ar fi realizat daca nu ar fi ajuns in satul obscur, in care nici telefonul nu prindea semnal. Mi-a placut simplitatea decorului si modul in care personajele lucrau cu obiectele. Orice obiect in teatru este greu de minuit, caci poate deveni un personaj in sine si asta compromite rolul actorilor pe scena. Dar actorii nostri nu au permis monopolul multitudinii de obiecte pe care le-au folosit. Cina a fost completa, iar sala de judecata – cu tot ce implica ea (de la ciocanelul judecatorului pina la sobrele costume) – mi-a indus sentimentul unei autenticitati care trebuia sa existe. Naturaletea nu s-a instalat, asadar, numai in jocul actoricesc sau in miscarea scenica, ci si in prezentarea decorului. Nu s-a exagerat nici cu artificiile teatrale (muzica si luminile), totul purtind dozajul necesar.

Nu pot banaliza morala piesei, insa, afirmind ca regia s-a bazat pe punerea in evidenta a justitiei si a … injustitiilor ei. Pilda este, intr-adevar asa cum a afirmat si procurorul Zorn, una de natura filosofica. Ce ne invata pe noi aceasta piesa, in afara de imprudenta, ignoranta, parvenismul si lipsa scrupulelor eroului Traps? Ne mai invata riscurile la care acesta s-a supus luind in batjocura viata si deciziile asumate pe parcursul acesteia. Cele patru personaje sunt, fireste, constiinte ale eroului (inclusiv Simone, al cincilea, poate!), actiunea se petrece intr-un spatiu si un timp fictiv. Timp de o ora si jumatate am vizualizat, de fapt, spectacolul petrecut in mintea personajului care, acceptindu-si nimicnicia, sfirseste tragic, sinucigindu-se. Ce s-a dovedit a fi un comic savuros s-a transformat intr-o aspra lectie de viata.

Finalul trebuie comentat, pentru ca marcheaza desavarsirea spirituala a eroului. Coplesit de presiunea grupului nou intilnit, Traps are impresia ca asista la un dialog pregatit dinainte, cu replici bine cintarite, un dialog care pesemne mai fusese repetat de multe ori, dar pe care nu voia sa-l mai vada repetindu-se: „Am inteles, e jocul asta grozav. Vreti sa ma faceti sa cred ca am comis o crima, nu? Sa te strici de ris, nu alta!”. Incearca sa trateze cu umorul lui firesc situatia, dar nu ii mai e atit de facil si, in cele din urma, nici el nu se mai crede pe sine: „Cred ca adevarata frumusete a acestui joc e ca iti intra in suflet si te infioara de-a binelea. Jocul asta ameninta sa devina realitate. Incepi sa te intrebi daca nu esti cu adevarat un criminal”. Isi recunoaste vina si nu mai accepta nicio aparare din partea lui Kummer. Multumeste pentru sentinta data, implora pedeapsa, stirnind amuzamentul si aprecierea din partea celor ce l-au judecat: „Sa-l recunoastem ca un maestru al acestui joc (…). E un egal al nostru”. Veselia inconstienta marcheaza psihicul incarcat al eroului care acum, in sfirsit, se elibereaza.

Sinuciderea este simbolica, este regasirea si nu pierderea sinelui (Traps: „Sunt cu adevarat fericit. Toate dorintele mi-au fost indeplinite. Asa cum nu mi-au mai fost indeplinite niciodata, in toata viata mea”). Moartea eroului nu ar fi survenit fara ispasirea ultimei pedepse. Judecata aceasta a fost un rau necesar care i-a adus o purificare a sufletului. De altfel, este foarte posibil ca pana de motor sa fi fost un adevarat accident de masina, iar eroul sa nu se fi sinucis, cita vreme constiinta era cea care il judeca. Pina si procurorul Zorn afirma acest lucru in replica: „E absurd sa credem ca domnul Traps a savirsit o crima. In realitate, pana de automobil a fost urmata de o alta, una psihica. O depresie nervoasa”. Justitia aceasta nu a vrut nimic de la Traps, in cele din urma. Ea l-a primit cind a venit si l-a lasat cind a plecat.

Justitia – oricare ar fi ea si oricum s-ar manifesta – are o ciudata putere de atractie, nu vi se pare?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s